Cosmo

•••

    — E ziua ta, încearcă să zâmbești măcar puțin, fata din dreapta mea spune, iar eu doar oftez scurt.

     Aliz îmi ciufulește părul, ridicându-se pe vârfuri pentru a ajunge. E mai scundă decât mine cu vreo zece centimetri, iar lucrul ăsta îmi dă multe ocazii de a o tachina. 

    — De ce ar trebui să zâmbesc, dacă nu simt nevoia?

    De ce ar trebui să zâmbesc, când îmi urăsc ziua de naștere? De ce ar trebui să zâmbesc dacă el nu e aici să îmi spună un amărât de "la mulți ani"? 

    — Fiindcă nu faci în fiecare zi douăzeci și doi de ani, idiotule, bolborosește roșcata, în timp ce așează niște cărți pe raftul din spatele nostru.

     Da, nu fac în fiecare zi douăzeci și doi de ani. La fel cum nu fac în fiecare zi nici zece, cincisprezece, sau optesprezece ani. De parcă mi-ar păsa de numerele ridicole, care nu fac altceva decât să te avertizeze subtil că ești mai aproape de groapa ce te așteaptă.

    Oamenii se bucură la zilele de naștere, dar de ce o fac, nu prea aș putea să pricep. Îmbătrânești, te ofilești și începi să speri la o altă aniversare. O zi de naștere nu ar trebui să fie fericire împachetată în tort și cadouri. Cel puțin, pentru mine nu e. Mai ales în ultima vreme.

    — Am mai îmbătrânit cu un an, ce e minunat în asta? Firele albe? o întreb, ca mai apoi să mă întorc cu fața la ea, observând cum se chinuie să așeze un exemplar din "Să ucizi o pasăre cântătoare" pe un raft mai înalt.

    Îmi dau ochii peste cap și mă apropii de ea imediat, ca mai apoi să îi iau cartea din mână și să o așez unde ar trebui să fie. Aliz se întoarce cu privirea la mine și zâmbește.

   — Mersi, spune și eu mă abțin să nu fac o altă glumă pe seama înălțimii sale. Doar tu ai puterea să faci din toate ocaziile vesele, niște invitații la înmormântare. 

     Ridic din umeri și înainte de a mai spune ceva, clopoțelul de la ușă se aude; ceea ce înseamnă că un nou client a intrat în librărie. Atât eu, cât și Ali ne prefacem în a fi angajați serioși, îndreptându-ne spatele și făcându-ne de lucru cu foile goale de pe tejgheau din fața noastră. Ea lucrează în anticariat de dinainte mea, dar cu toate astea, uneori este mult mai iresponsabilă decât mine.

      Am găsit librăria aceasta cu vreo doi ani în urmă, într-o seară în care mi-am testat rezistența la băutură; un lucru stupid din partea mea, ținând cont de faptul că toleranța mea la alcool nu este cea mai strălucită. În acea seară, Aliz m-a găsit în timp ce mă sprijineam de peretele clădirii, ca mai apoi să mă lase să stau peste noapte în librărie ( cu toate că ar fi putut fi o decizie extrem de rea). După câteva zile am revenit aici și m-am angajat. 

      Mi-au plăcut dintotdeauna cărțile, iar să lucrez într-un loc plin cu acestea, a fost mai mult decât un bonus. Am decis să renunț la medicină, în ultimul an, chiar dacă mama nu a fost deloc încântată să afle. Mi-a repetat de mai multe ori (și încă o face), faptul că o librărie nu îți aduce un salariu decent, iar pe lângă asta, o altă chestie legată de toți anii mei de facultate ce se vor duce pe apa sâmbetei, dacă voi renunța la studii. Da, am făcut mai bine de patru ani de medicină, dar asta doar din cauza mamei, ea a insistat. Nu am vrut să mai continui, fiindcă începeam să urăsc totul, mult prea mult.

       Nu îmi place medicina, chiar deloc. Nu mă văd într-un halat alb, purtând mănuși și mâzgâlind rețete. Am un scris mult prea frumos pentru a fi un doctor; nu am de gând să renunț la asta.

        — E rândul tău.

     Roșcata de lângă mine mă împunge în umăr nu foarte subtil și eu dau din cap deja știind ce vrea să fac, iar în câteva secunde nu mai sunt după tejghea, ci îmi dreg vocea, afișând un zâmbet de sticlă, menit să le ofere clienților o impresie mai bună. Cred că în fiecare meserie trebuie să te prefaci.

    — Vă pot ajuta? îmi spun replica uzată, în timp ce fata care a intrat în librărie cu câteva secunde în urmă, își trece degetele peste cotoarele cărților din secțiunea "dragoste". Căutați ceva anume? arunc o altă întrebare, văzând că nu primesc niciun răspuns.

     Fata brunetă este cu spatele la mine, astfel încât nu îi pot vedea fața. Rochia sa este aprinsă, de un albastru amețitor. Mă duce cu gândul la vară și la mare. 

   — Nu aveți vreo carte de a lui Hart Crane? Nu prea ar conta care, vocea fetei este una oarecum joasă, de parcă i-ar fi frică să nu o certe cineva dacă vorbește puțin mai tare.

    Nu suntem în bibliotecă, ci în librărie, însă nu comentez. Aprob și iau de pe un raft mai înalt una dintre cărțile mele preferate de a lui Hart, una în care și fantezia apare. Trebuie să recunosc, nu multe persoane mai citesc de la acest autor; ceea ce este păcat. Crane este și va fi unul dintre cei mai talentați scriitori, din punctul meu de vedere.

    — Cred că "Turnul spart" ar fi pe gustul dumneavoastră, spun și întind cartea înspre ea, așteptând să se întoarcă cu fața la mine.

    Dar nu o face, iar situația devine deja destul de stânjenitoare, iar mâna îmi obosește puțin. Așa că o ating pe umăr pentru a o forța să se întoarcă cu privirea la mine, iar atunci când o face, nu reușesc să îmi formulez alte cuvinte, căci mă simt prost imediat.

    Cred că e oarbă. 

    Cu toate că ochii săi căprui sunt cât se poate de clari, faptul că nu mă privește pe mine, ci exact prin mine, mă forțează să cred asta. Sau poate, pur și simplu nu îi place contactul vizual. Și poate nu ar trebui să mă gândesc la asta în acest moment, dar ochii săi mă duc imediat cu gândul la soare. Habar nu am de ce. 

     — Oh, mulțumesc, îi aud din nou vocea, iar atunci când întinde mâna dreaptă căutând prin aer cartea respectivă, îmi mușc buza de jos.

      Imediat ce observ bățul metalic de lângă piciorul său, realizez că am avut dreptate. Fata din fața mea este oarbă, așa că de ce ar fi interesată de o carte? Oare pune pe cineva să îi citească? Nu prea ar fi treaba mea, dar am fost mereu curios din fire.

    — Poftim, vreau să par cât mai politicos, punându-i cartea în mâna dreaptă, încercând să nu o ating, pentru a nu crea vreun disconfort.

     Zâmbește, iar atunci când o face, în obraji i se sapă două gropi, iar câteva fire de păr îi cad pe frunte. Ia cartea, iar eu aprob din nou, dar îmi dau seama că nu poate vedea, iar acest lucru mă face să îmi dau o palmă mintală.

     — O puteți plăti la tejghea, sau chiar aici, spun și sper să nu își dea seama de ce i-am spus că o poate face și aici. 

     — Sunt oarbă, dar nu vreau niciun fel de tratament preferențial, spune la rândul ei, iar înainte ca eu să pot răspunde că nu am avut această intenție, trece pe lângă mine, luând în mâna stângă bastonul de lângă ea.

       Merge dreaptă, iar bățul îi servește ca îndrumător. Faptul că nu s-a împiedicat deloc și că a ajuns doar în câteva clipe în fața Alizei, mă face să devin impresionat imediat. E ca și cum știe deja drumul, de parcă nu ar fi rafturi și cutii pe podea; lucruri care de regulă împiedică și oamenii care văd perfect.

     — Zece dolari, prietena mea spune în timp ce încearcă să își ascundă la rândul său curiozitatea, iar fata cealaltă, scoate din buzunarul său mai multe bancnote.

     Sunt câteva de un dolar, de zece, chiar și câteva de o sută. Dar ea dă o bancontă de zece la o parte, iar restul îi așează din nou în buzunar. Îi împinge mai apoi banii Alizei, ia cartea și se întoarce, pentru a pleca înspre ieșire. 

      Există oare posibilitatea ca ea să se prefacă? Cum a reușit să ajungă șa tejghea atât de repede? Cum a reușit să scoată o bancnotă de zece, fără să fi câtuși de puțin ajutată? Dar până la urmă, cine naiba ar putea să se prefacă că este orb? Nimeni nu poate glumi cu așa ceva, nu? 

      În câteva secunde trece din nou pe lângă mine, iar atunci când aud ceea ce spune înainte de a ieși pe ușă, rămân blocat, fără să pricep mai nimic. E ca și cum cineva mi-ar fi legat picioarele de podea cu lanțuri, făcându-mă incapabil să mă mai mișc.

    — La revedere, Cosmo.

    Trei cuvinte. Și totuși, cu aceste trei cuvinte a reușit să mă înghețe. Câteva secunde dispar de pe ceas, iar stomacul mi se îndoaie ciudat. Încerc să mă desprind de pe loc, să alerg înspre ea, dar nu reușesc.

   — De unde îmi știe numele?

    Dar șoapte mea se pierde prin aer, iar silueta fetei misterioase, dispare. 

    — Ciudat. Aș fi putut jura că poate vedea perfect. Mi-a dat bancnota de zece fără niciun fel de dificultate, aud mai apoi vocea prietenei mele, venind din spate.

      Mă întorc, privind încruntat, în timp ce merg înspre roșcată. Pașii îmi sunt oarecum confuzi, la fel ca mintea mea.

    — I-ai spus cumva tu numele meu? o întreb, cu toate că nu am auzit nimic.

      Aliz mă privește amuzată, în timp ce se întinde după o altă carte, pentru a o trece în registru. Face la fel cu fiecare carte ce nu mai are multe exemplare, pentru a știe pe care să nu o mai vândă. 

      — De ce aș face-o? Nu e ca și cum ești o vedetă sau ceva, bolborosește sarcastică și eu îmi dau ochii peste cap.

      Nu mai spun nimic, ci doar oftez scurt, știind că probabil a fost o coincidență bizară. Sau poate a mai venit și înainte, dar nu am văzut-o, iar atunci a reușit să îmi afle numele. Poate i-a auzit pe alții din apropierea librăriei, sau poate—

     Gândurile mi se opresc imediat ce observ bucata de hârtie de pe tejghea. Nu prea cred că roșcata a observat-o, iar atunci când o iau, realizez că nu era înainte ca fata misterioasă să vină aici.

     Citesc acele câteva cuvinte ce ocupă albul hârtiei, nu doar o dată sau de două ori, ci de trei sau patru ori. Ochii mei nu vor să creadă ceea ce au în fața lor, sau poate, pur și simplu, mintea mea nu poate găsi o explicație rațională și credibilă. 

"Poate astăzi ne vom vedea în parcul de lângă centru. Știu că de obicei treci pe acolo."

   Cum naiba știe? Cum naiba știe că obișnuiesc să merg acolo după ce librăria se închide? M-a spionat sau ceva? Sau mai bine spus, cum a făcut asta, ținând cont de faptul că... nu poate vedea? Mă aflu oare într-un fel de televiziune enervantă, sau ceva de genul? Sunt filmat pe ascuns, sau este vreo farsă a naibii de proastă?

       — Ia o pauză, continui eu cu registrul, spun pe un ton plat, în timp ce strâng bucata de hârtie pentru a o face mult mai mică, apoi mi-o arunc în buzunarul blugilor.

     Decid ca pentru azi, să pun stop gândurilor despre acea... brunetă. Nu vreau să caut niciun fel de explicație, fiindcă ceva îmi spune, că nu a fost astăzi singura noastră întâlnire. La cea de-a doua, mă voi asigura că îmi va da niște explicații.

     Nu mă voi lăsa complet în ceață, orice ar fi.

•••

Daaaaa, am postat primul capitol uwuuuu

Știu că am spus că această carte va avea capitole mult mai scurte, dar nu am putut să mă abțin și am refăcut acest capitol:)) Da, se pare că voi scrie la fiecare câte 2k+ cuvinte, fiindcă da

Ok, deci am regândit pentru a treia oară plotul, so fără fantasy fiindcă ar striga cam tot ce am gândit:)) Dar va fi multă dramă în schimb:)

Ceva păreri ?:)))