Cerul este plin de demoni care nu trebuiau să fie aici. Au scăpat în Lumea celor Vii și acum nu mai este cale de întoarcere. Mă uit la regele Nick care este acum lângă mine și el se uită înapoi la chipul meu înspăimântat.

Acum o zi:

   — Mai repetă odată, ai deschis Poarta celor Decedați? mă întreabă pentru nu știu a câta oară Ivy.

   — Nu de asta m-ați trimis acolo? Să le fac sirenelor incantația?

Nick expiră exasperat și schimbă priviri cu Reagan și îmi dau seama că ceva e neînregulă.

   — Ei bine, nu am văzut nici un suflet rătăcit prin tărâm, poate sirenele țin totul sub control.

Dacă ar scăpa sufletele făpturilor în Tărâmul Șerpilor, atunci toți am fi în pericol. Sufletele vin sub altă formă decât erau atunci când trăiau, pot veni sub formă de dragoni sau cine știe mai ce. Deocamdată nu știm ce s-a întâmplat cu ei așa că nu avem motive de îngrijorare.

Nick și cu Freya s-au despărțit la câteva zile după ce am venit din Tărâmul Sirenelor. Nu știu motivul, dar sincer nu mă mai interesează. Bine, poate doar puțin, dar trebuie să mă prefac că nu-mi pasă.

Regele i-a dat drumul lui Bash într-un final și el împreună cu mama au plecat pe insula lor împreună cu câțiva exilați. Mi-a propus să merg și eu cu ei, să-mi reîncep viața. Deși propunerea era tentantă, locul meu este aici, nu pot să las regatul în urmă.

Lyra și cu Adelaide s-au mutat în fosta ei casă, unde stătea înainte ca Delilah să moară. Până la urmă relația lor a fost aprobată de toată lumea și mă bucur pentru ele.

Eu și cu Nick nu ne-am mai vorbit din dimineața aceea, doar când am avut consiliu și am vorbit despre regat. Nu știu dacă l-am iertat complet, dar nu îl mai învinovățesc așa cum o făceam înainte. Probabil și eu aș fi făcut la fel dacă eram în locul lui, probabil.

Când ajung în cameră, văd un bilețel pe marginea patului. Știu deja de la cine este și ezit, dar până la urmă îl citesc.

Nu mai pot continua așa, nu suport să te văd mereu și să nu pot să te ating sau să te sărut. Știu că nu merit iertarea ta, dar totuși sper să mi-o dai. Vino în camera mea, te rog Michelle.
                                                                     -N

Pun bilețelul înapoi pe pat și stau câteva secunde să mă gândesc. Dacă tot este posibilitatea să vină sfârșitul lumii, măcar să am pe cineva alături. În timp ce umblu pe holuri înspre camera lui, mă gândesc la toate dezavantajele, dar e prea târziu să dau înapoi fiind deja în pragul ușii lui.

Se ridică încet de pe pat și îmi zâmbește leneș. Vine cu pași mărunți la mine și parcă durează o veșnicie până când buzele lui calde i le ating pe ale mele. Tânjeam după sărutul lui de multă vreme, în fiecare zi de când am revenit aici.

Nu credeam că o să mai pot să-l iert vreodată, dar uite că am făcut-o. Am vrut să renunț la el de atâtea ori, am vrut să-mi pun sentimentele pentru el într-un colț întunecat al inimii, am vrut să trec peste și să-mi reîncep viața alături de mama, însă nu am putut.

Mă trezesc alături de Nick în patul lui și privesc cât de liniștit doarme. Îi dau o șuviță de păr de pe frunte iar el deschide ochii, zâmbind somnoros. Mă trage peste el și mă sărută încă odată.

   — Vino cu mine, spune încet.

   — Unde? întreb.

În loc să-mi răspundă, se duce să se îmbrace și așa fac și eu. Iau o rochie albă pe mine și pentru prima dată lăsăm cuțitele și săbiile în cameră. Mă ia de mână și mergem câteva minute prin pădurea deasă. Păsările cântă prin copaci și abia acum soarele răsare, lăsând o urmă portocalie pe cer.

Ne oprim și văd o câmpie superbă plină de flori, unde zăpada nu a ajuns încă. Îmi dau seama că am mai văzut locul acesta, dar nu am mai fost niciodată aici. Visul.

Alerg și tot alerg, dar nu reușesc să-l prind. Zâmbetul de pe fața lui mă face cea mai fericită fată, sper să fim așa tot restul vieții noastre. Mă prinde de talie și cădem amândoi prin iarbă și flori, începem să râdem până nu mai putem.

Tot câmpul ăsta este plin de zambile și narcise colorate, iar răsăritul este unul încântător. În câteva momente de neatenție, cerul se transformă într-un portocaliu intens, iar eu și cu Nick stăm și privim. Se uită în ochii mei și mi-am dat seama că mă iubește cu adevărat, așa cum îl iubesc și eu.

Știu ce urmează acum, dar nu știu dacă sunt pregătită să mă căsătoresc cu el.

   — Căsătorește-te cu mine, spune Nick zâmbind.

Scoate inelul și se pune în genunchi, acum a venit momentul. Când deschide gura pentru a mă cere în căsătorie, toată câmpia colorată se transformă în flăcări și se aud țipete din depărtare.

Cerul este plin de demoni care nu trebuiau să fie aici. Au scăpat în Lumea celor Vii și acum nu mai este cale de întoarcere. Mă uit la regele Nick care este acum lângă mine și el se uită înapoi la chipul meu înspăimântat.

Dragonii au solzii roșii și când ne văd, suflă flăcări înspre noi. Privirea lor este crudă, iar ochii lor sunt de o culoare deschisă, ca focul.

   — Fugi! strigă Nick la mine.

Începem să fugim cât de repede putem împreună și ne uităm din când în când în spate. Inima îmi bate nebunește și aproape că mă împiedic, dar Nick mă prinde la timp. Mă uit la el și îi văd teama din privire în timp ce alergăm printre flăcările iadului.

   — Nick, dacă nu ajungem...

   — Nu! Nu vorbi așa! O să ajungem la conac teferi, îți promit.

   — Lasă-mă să termin, te rog!

Ajungem în pădure și alergăm printre copaci, sperând că o să ne piardă urma.

   — Da, vreau să fiu soția ta, spun. Te iubesc.

   — Și eu te iubesc.

Ne uităm unul la altul cu lacrimi în ochi și dintr-o dată dragonul suflă o flacără de foc chiar între mine și el. Ne aruncăm în părți opuse și fumul îmi intră în gură și nări. Tușesc și încerc să mă uit dincolo de foc, trebuie să știu că Nick este în siguranță.

Înconjor focul și alerg la el, slavă zeilor că este bine. Când vrem să mergem, doi dragoni vin la noi, suntem înconjurați. Bestia din fața noastră se apropie și este doar la câțiva centimetri de fața mea. Dragonul scoate un mârâit și după cade la pământ, la fel ca și celălalt.

   — Ce naiba..., se întreabă regele.

Când amândoi dragoni cad la pământ în flăcări, le vedem pe Lyra și Adelaide cu arcuri în mână. Vin repede la noi și eu le dau un zâmbet, dar trebuie să ajungem la conac cât mai repede. Se aud răgetele lor în depărtare și încercăm să mergem prin pădure fără ca ceva să ne urmărească.

Într-un final ajungem și îi anunțăm pe toți ce se întâmplă afară.

   — Și acum ce facem? Nu putem să-i lăsăm să incendieze tot tărâmul! spun.

   — Așa este, trebuie să-i omorâm. Pe toți, zice Nick.

Mergem în sala de arme și ne luăm cu toții arc și săgeți. Am exersat doar de câteva ori să trag cu arcul la nevoie, dar nu mă pricep atât de bine încât să pot să-i ucid. În plus, putem să-i omorâm pe toți? Cine știe câți dragoni sunt în momentul ăsta afară, dacă ne îndreptăm spre o sinucidere curată?