De trei zile încerc să deschid poarta asta, dar ceva lipsește. Când spun incantația din carte, rotițele de pe ușă se învârt, iar simbolurile strălucesc, dar pe la jumătate toate astea se opresc. Este o vrajă grea și îți poate absorbi toată energia din tine dacă nu ești atent.

      Regina Mării nu pare prea surprinsă că nu reușesc să-i deschid poarta, este o incantație complicată și nu știu cum se pronunță toate cuvintele. Aici scrie că doar vrăjitoarele de foc o pot deschide, regina de unde a știut că sunt o astfel de vrăjitoare?

      Nici eu nu am știut până acum, dar se zice că acum câteva milenii, vrăjitoarele erau de foc și de pământ. Sirenele erau de apă, iar zânele de aer. Cele mai multe vrăjitoare erau de pământ, dar se spune că o dată la o sută de ani apărea una de foc.

      Doar atât știu despre asta, e aproape imposibil ca cineva să facă diferență între vrăjitoarele de pământ și de foc, pentru că nu este cam nici măcar o diferență. Deși cele de foc s-ar zice că ar avea focul iadului în ele și puterea lor este mult mai mare, nu cred că este adevărat.

      Noi am fost dintotdeauna de pământ, mereu l-am considerat ca fiind sacru și am lucrat cu el în vrăjile noastre. Focul înseamnă doar putere, setea acea de putere pe când pământul înseamnă viață.

      Deși eu nu cred în legenda asta, se pare că cartea specifică asta clar. Îmi închid ochii și accept orice ar fi de imaginat. Îmi imaginez focul cum preia controlul și mai încerc încă o dată incantația, spunând toate cuvintele clar și răspicat.

      In unum edito, dominus sae domina. Cuplas sino liberos. Sigalis intrasium, exalis exalis, omnas quisa operum, sigalis intransium, exalis, exalis. Omnaben libras, sigalis intransium, exalis exalis, omnas quisa operum, exalis exalis. Merabas hic libatal, confremun signas. Omus quisa tentum exalis. Merabas hic libatal, confremun signas. Omus quisa tentum exalis.

      Toate sigilile strălucesc acum mult mai puternic, de parcă ar arde. Se aude cum poarta se deschide încet și nu apuc să văd înauntru deoarece două sirene mă iau de brațe și mă trag mai departe. O văd pe Regina Mării cum vine înspre mine și îmi zice:

      — Gardieni mei te vor conduce înapoi pe tărâmul tău, acum e timpul să pleci.

      Nici măcar nu mi-a mulțumit, dar asta nu mă surprinde. Vraja asta a luat multă energie din mine așa că sunt recunoscătoare că nu trebuie să înot de una singură până pe uscat. Într-un final ajungem și arunc o ultimă privire castelului din Tărâmul Sirenelor. Cei doi gardieni pleacă după ce mă lasă pe uscat și eu rămân singură.

      Stau întinsă câteva minute cu fața în jos pe iarba rece și tușesc toată apa din plămâni. Nu-mi mai amintesc cât am stat acolo, dar deja a început iarna. Zăpadă este doar puțin, în unele locuri au rămas flori și iarbă.

      După ce îmi trag răsuflarea, pornesc înspre Pădurea Yang, mi-a fost dor de toate astea. Este frig și de abia merg, iar noaptea deja a venit. Peste tot este întuneric și copaci, nu sunt sigură că merg pe unde trebuie.

      Încă sunt îmbrăcată în rochia aceea pe care am purtat-o în ultima mea zi pe Tărâmul Șerpilor și acum mi-aș fi dorit să mă fi îmbrăcat cu ceva mai gros. Este subțire, destul de scurtă, și gerul intră repede pe sub ea.

      Mă prăbușesc dintr-o dată în zăpadă, simțind cum tot corpul meu este înghețat și înfometat. Nu am murit din cauza sirenelor sau a vrăjii, dar pot să pun pariu că o să mor în pădurea asta. Îmi închid ochii doar puțin și deja simt cum nu mă mai pot mișca.

      Degetele mele sunt prea înghețate ca să le simt, iar părul meu începe să aibă mici țurțuri de gheață. Ce rost are să fiu o vrăjitoare de foc dacă pot să mor de frig. Deschid puțin ochii deoarece se aud sunete din pădure. Dacă cineva vrea să mă omoare, are toate șansele acum.

      Mă uit în față și prima dată nu văd nimic, dar după văd un șarpe cum vine înspre mine. Dar nu orice șarpe, Hekate a venit la mine.

      — Hekate..., șoptesc.

       Întind mâna spre ea și închid ochii, tot corpul meu fiind înghețat. Nu mai simt absolut nimic, nici frig și nici durere. Nu știu cum Hekate m-a găsit, dar îi sunt recunoscătoare pentru că ea e singura mea salvare.

      Nu vreau să ajung la conac, acolo unde este Nick, dar nu cred că am de ales. Oricât aș vrea să-l evit și să mă ascund de el, Nick este regele Tărâmului Șerpilor, m-ar găsi oriunde.

*

      Mă trezesc dintr-o dată într-un pat și observ că nu îmi mai este frig. Când deschid ochii, văd că sunt în camera mea, asta înseamnă că cumva am ajuns în Conacul Șerpilor datorită lui Hekate. Este exact cum am lăsat-o și din fericire nu e nimeni în cameră.

      Nu știu unde este Nick acum, dar sunt prea slăbită pentru a face față furiei mele pentru el. O văd pe Lyra în cadrul ușii cu o tava plină de mâncare și vine lângă mine pe pat. Nici eu și nici ea nu știe ce să spună, așa că mănânc în liniște, iar ea doar stă și se uită.

      Văd pe chipul ei expresia vinovată, aș vrea să-i spun că nu o învinovățesc pe ea, dar nu fac asta. După ce termin de mâncat și simt că deja sunt mai bine, Lyra îmi spune:

      — Michelle...nu știu ce să-ți spun. Îmi pare rău și știu că am fost o prietenă groaznică, dar...

      Vorbește prea repede și încurcă cuvintele între ele. Îi zâmbesc și îi iau mâna în a mea.

      — Nu-i vina ta, știu asta. Regele e singurul vinovat.

      Lyra încuviințează din cap și după îmi aduce cuțitele și sabia mea. Mă îmbrac în hainele mele obișnuite și îmi pun sabia la curea, un cuțit la gleznă și unul în buzunar. Îmi prind părul la spate și aproape arăt ca înainte de toate astea, aproape.

      Hekate a venit în camera mea și o iau în brațe, mulțumindu-i pentru că m-a salvat ca întotdeauna. Lyra mi-a spus că Hekate cu Helios, împreună cu alți zeci de șerpi sălbatici, m-au adus prin pădure până la Conacul Șerpilor.

      Mă pregătesc să ies din cameră și când deschid ușa, îl văd pe Nick cum era pregătit să bată la ușa mea. Stau încremenită în fața ușii și îmi revin în minte toate momentele petrecute cu Nick, rele și bune. Pare neschimbat, însă este atât de schimbat. Nu știu de ce sau cum, dar privirea lui nu mai este la fel, și nici a mea.

      Totul trece, așa se spune...,dar nimic nu trece fără să lase urme. Aș vrea să îl întreb de ce, dar nu pot scoate nici un cuvânt. Nu cred că aș putea să-l iert vreodată, chiar dacă inima mea mă imploră să o fac.

      Nu pot să fac asta acum așa că îi închid ușa și mă sprijin cu spatele de ea, lăsându-mă ușor în jos. Aud pașii lui îndepărtându-se de camera mea fără să scoată un cuvânt și mă gândesc că mai devreme sau mai târziu trebuie să îl înfrunt pe el și emoțiile mele.