— Nu putem să le distrugem tărâmul, nu cred că sunt toți atât de răi pe cât crezi.

   — Te rog Michelle, asta e treabă de oameni mari, spune mama.

Dau ochii peste cap și ascult strategia lor pentru a învinge sirenele. Nick și cu exilații tot încearcă să găsească acea poțiune care se presupune că a ajuns în râu odată cu unchiul meu mort. Trebuie să existe și altă cale pentru a-i învinge, dar nu prin a-i omorî.

Plec în curte pentru că oricum nimeni nu mă bagă în seamă în hotărârea asta față de sirene. În plus, simt că mă sufoc acolo înauntru, măcar afară este răcoare. Stau așa câteva minute și după îl văd pe Nick cum vine la mine, acum ce mai vrea?

   — Ce cauți aici?

Se uită în ochii mei și se apropie de mine.

   — Mă ignori, și ști că nu-mi place să fiu ignorat, spune asta când se apropie din ce în ce mai mult de mine.

   — Nu te...ignor, spun eu în șoaptă, înghințind în sec.

Dar tocmai asta fac. Am zis că renunț la el și asta o să fac, dar nu prea pot să-i rezist. Sunt cu spatele de zid și nu pot să mă dau mai în spate decât sunt acum, iar Nick este cu câțiva centimetri aproape de mine.

Pielea mi se furnică, iar palmele îmi transpiră. Nu, nu pot să reiau cercul ăsta vicios cu Nick, oricât aș vrea. Se uită la mine, apoi la buzele mele și înapoi.

   — Mă înnebunești, ști asta nu?

Vrea să mă sărute, dar în secunda când buzele noastre aproape se ating, mama apare din spatele lui. Nick pleacă, iar eu rămân cu mama să-mi facă morală, abia aștept. Când văd că nu spune nimic, dau să plec, dar mă oprește.

   — Unde fugi? După el?

   — Mamă...

E ridicol, nu are dreptul să-mi pună predică despre băieți când e clar că nici ea nu știe să-i aleagă. Dar uită-ne aici, mama privindu-mă ciudat, gata să mă certe.

   — Michelle, mă crezi proastă? Crezi că nu am observat toate privirile voastre și acum asta?

   — Nu știu despre ce vorbești.

Normal că știu unde bate, dar nu vreau să-i dau satisfacția asta. Vrea să-mi interzică relația mea cu Nick, dar nici măcar nu avem o relație reală.

   — Nu poți să te îndrăgostești de un monstru!

   — Ei bine, deja am făcut-o.

Vocea mea a sunat mai tare decât voiam inițial, nici nu știu de ce i-am spus asta. Partea mai rea este că s-ar putea să aibă dreptate, e un monstru și încep să mă îndrăgostesc de el din ce în ce mai mult.

   — Nu fi stupidă Michelle, te-am învâțat mai bine de atât. El nu te iubește, nu este capabil să iubească!

   — Da, pentru că tu te pricepi la bărbați nu?

   — Ești obraznică și nu-mi place. Ești fiica mea și o să asculți de mine!

   — M-am oprit din a fi fiica ta din ziua când mi-ai omorât fratele.

După ce spun asta, o las singură în curte. Aud că-mi spune ceva, dar o ignor.

   — Să nu vi la mine când o să-ți frângă inima! Te-am avertizat, Michelle!

Ea este ultima persoană la care m-aș duce dacă o să se întâmple ceva de genul ăsta. Oricum, ar fi cam imposibil pentru că n-am de gând să-i spun lui Nick ceea ce simt pentru el.

Acum, principala mea grijă sunt sirenele. Își vor prințesa înapoi fiindcă este urmaș la tron, dar de unde să facem noi rost de ea? Când intru în conac, Lyra vine la mine. Îmi spune ce a hotărât consiliul, fără mine desigur.

Aparent vor să le cheme la o cină aici, pentru a discuta. Lyra nu-mi spune mai multe și nu înțeleg ce ar putea rezolva asta. Da, luăm cina împreună, dar după ce se va întâmpla cu noi? O să fie furioase că în loc să le dăm prințesa înapoi, le dăm mâncare. Ceva îmi spune că au un plan pe care nu vor să ni le spună, dar o să-l aflu eu mai devreme sau mai târziu.

*

Dintr-un motiv sau altul, Nick mi-a poruncit să mă îmbrac cu hainele astea. Este o rochie destul de mulată pe corp de culoare albastră ca și marea, iar pe ea sunt scoici și alge. Doar eu sunt îmbrăcată atât de stupid și nu înțeleg de ce, rochia asta devine foarte inconfortabilă.

Mergem cu toții la masă, mai precis consiliul nostru, și sirenele vin după câteva momente de tăcere amară. De față suntem noi și cu cinci sirene, inclusiv regina. Ironic este că toate sunt îmbrăcate în rochii asemănătoare cu a mea, numai că la ele se mulează pe coada lor verde smarald.

Nu se vorbește prea mult la masa asta, doar câteva formalități. Ei bine, eu cred că de abia este liniștea dinaintea furtunii. Presimt că se petrece ceva în încăperea asta, tot se schimbă priviri tensionate și pline de secrete.

Cred că sunt singura care nu știe ce se petrece, simt că toți cei de la masa asta împărtășesc un secret pe care nu am voie să-l aflu și ideea asta mă înnebunește. Nick se uită cu coada ochiului la Bastian și la Freya, iar Lyra se uită subtil la ceilalți doi din consiliu.

Sirenele se uită din când în când la noi, mai ales la mine. Simt în fiecare secundă în care mănânc în liniște bucata de carne de iepure, regina mă privește cu acei ochi violet. Probabil din cauza a cum arăt, rochia identică cu a ei și părul prins într-un coc plin cu scoici albe care-mi scot ochii în evidență.

Nu știu dacă ar trebui să beau ceaiul, dar o fac până la urmă. Are un gust de o plantă pe care nu o știu, un gust destul de sărat ca și apa mării. Oricum, nu cred că este un soi de otravă, cina asta a fost pregătită de cei mai instruiți bucătari.

Sunt în plus aici, mai ales când toți se ridică simultan când bate ceasul pentru a ne anunța că este ora nouă fix. Se duc ușor către curte iar eu îi urmez confuză. Aș vrea să întreb unde ne îndreptăm, dar după îmi amintesc vorbele regelui.

"Nu vorbi cu nimeni cât timp suntem la masă și nu te ridica fără voia noastră. Orice s-ar întâmpla, ai încredere în noi."

Nu știu ce a vrut să însemne asta, dar nu am mai avut timp să întreb de ce. Totul pare atât de...nelalocul lui. Ciudat, putred. Cât timp mergem prin pădurea din spatele conacului, ajungem pe malul oceanului Evril.

Prima data am crezut că am condus sirenele pâna la ocean, la casa lor. Mi s-a părut ciudat cum nu au vorbit deloc despre nici o înțelegere, cum a fost complet inutilă această cină. Și după mi-am dat seama că au vorbit înainte de cină, poate chiar acum câteva zile.

Probabil au avut planul ăsta demult împreună cu sirenele, să mă trădeze. Bănuielile mele s-au adeverit, iar două sirene vin și mă iau de brațe, având o forță incredibilă. Privesc consiliul și doar Lyra vine și mă îmbrățișează, mai având puțin și plânge. După, chiar plânge de-a binelea, dar ceilalți nu au nici măcar o reacție.

Țip și tot întreb de ce, încep să mă zbat inutil din strânsoarea celor două sirene și lacrimile îmi curg de zori. Mă uit într-un final la Nick, care se uită și el la mine cu o expresie familiară, expresia pe care am întâlnit-o de atâtea ori înainte de a deveni aliați, înainte de a-l iubi.

Țin privirea ațintită la el și am grijă ca pe chipul meu să se citească clar furia mea. Înainte ca sirenele să mă scufunde în adâncuri, îi spun lui Nick un simplu "te urăsc". L-am iubit, abia acum recunosc asta, și acum îl urăsc. Am învățat că dragostea ne dă aripile cu care să ne prăbușim.

Tocmai am fost trădată de prietena mea cea mai bună și de cel pe care îl iubesc și am crezut că mă iubește și el. Desigur, nu mă iubește, cred că știam asta în adâncul sufletului meu demult, dar tot doare. Cel mai trist aspect al trădării este că niciodată nu vine de la inamici, vine de la oamenii de la care te aștepți cel mai puțin.

Am avut încredere în ei, mai ales în Lyra și Nick, dar unde m-a dus asta? Înțeleg, sunt cea mai umană din tot tărâmul ăsta și m-au sacrificat pe mine sirenelor. Mă întreb dacă mama știe de toate astea, dacă a fost de acord. Ei bine, cred că ăsta este avantajul unui rege, nu-i pasă dacă ceilalți sunt de acord sau nu, el deține puterea.

Tot mă întreb, de ce sirenele mă vor pe mine? Le plac în general să tortureze vrăjitori în adâncuri ca și pe Nick, sau și aia a fost o minciună? Dintr-o dată nu le mai pasă de prințesa lor și se mulțumesc cu mine în schimb? Sau dacă...nu există nici o prințesă?

Acum mi-am dat seama că defapt eu nu am auzit conversația lor de la petrecere, așa că le-a venit mai ușor să mă mintă în legătură cu o prințesă care nu există.

O singură minciună e de ajuns să pun la îndoială toate adevărurile spuse de el.