Îndrăznesc să deschid ochii și îl văd pe Nick cu o privire fulgerătoare, nervos. Acum stă față în față cu Igor, iar el pare speriat de furia regelui. Nick îi dă un pumn de cade la pământ iar cei doi încep să se bată corp la corp.

Igor reușește cumva să scape și fuge până afară. Nick dă să fugă după el, însă când mă vede că stau jos, sprijinită de perete și plângând, vine la mine. Mă ia în brațe și încearcă să mă liniștească, privirea lui devenind dintr-o dată blândă de dragul meu. O văd pe Lyra și pe Adelaide cum vin într-un suflet la noi și îl întreabă ce s-a întâmplat.

Nick îi povestește Lyrei, însă nu bag în seamă conversația lor și îmi pun fața pe brațe. O aud doar pe Lyra spunând pe final cât de nenorocit este Igor, și are dreptate. Nick pleacă în direcția unde a fugit Igor, iar Lyra mă duce de brațe până în camera mea.

Știu că a observat dezastrul din camera mea de azi noapte după fața ei, dar nu spune nimic. Adelaide se așează pe marginea patului meu împreună cu Lyra, iar eu mă așez lângă ele. Nu vreau să le povestesc nimic din ceea ce s-a întâmplat, sunt doar recunoscătoare că Nick a ajuns înainte să se întâmple ceva mai rău.

Când vreau să mă pun întinsă în pat, auzim o bubuitură de jos. Toate trei tresărim și ieșim din cameră repede, luându-mi sabia cu mine. Sper că nu s-a întâmplat nimic cu Nick în timp ce se duce după Igor, nu mi-aș ierta-o niciodată.

Coborâm scările și observ că este apă pe jos, ce naiba s-a întâmplat?

   — Se aud voci din sala unde se ține balul, după mine, spune Lyra în șoaptă.

Mergem încet pe lângă pereți și ne uităm să vedem ce se întâmplă, fără să ne vadă nimeni. Mai întâi îi văd pe toți de la bal destul de înspăimântați și pe Nick cum vorbește cu cineva. Mă duc mai în față și atunci când văd o sirenă înfricoșătoare în mijlocul sălii, mă dau cu câțiva pași în spate de frică.

Sirena, care presupun că e regina după coroana imensă de scoici, stă în apa care plutește și este ciudat să o văd cum înoată pe acolo. Observ încă două sirene care au câte o suliță în mână, probabil pentru siguranța reginei și pe oriunde merg, lasă apă în urmă. Sunt destul de înfricoșătoare dacă mă întrebi pe mine și îmi doresc să aud ce vorbesc cu regele Nick.

După ce pare că s-au înțeles, sirenele pleacă iar noi trei ne ascundem după scări. Nu am citit prea multe despre sirene, le credeam doar legende, însă se pare că m-am înșelat. Știu că Nick mi-a spus că a fost răpit de sirene când era copil, dar tot nu-mi venea să cred că sirenele sunt reale.

Oricum, sunt mult mai hidoase decât în desenele pentru copii și presupun că majoritatea sunt și rele. După ce suntem sigure că au plecat, ne ducem la ceilalți.

   — Ce naiba s-a întâmplat? întreb eu disperată.

   — Consiliu. Acum, spune Nick pe un ton sever.

Adelaide a plecat acasă, iar eu cu Lyra mergem în camera unde se ține consiliul. Toți sunt aici, în afară de Igor. Mă întreb ce s-a întâmplat cu el, dar în situația asta el este cel mai neimportant aspect acum. Lyra îl mai întreabă ce s-a întâmplat pe rege, iar el ne povestește tot ce s-a întâmplat.

Se pare că sirenele cred că le-am răpit o sirenă, chiar prințesa, așa că acum ne amenință. Dacă nu le dăm sirena înapoi, o să vină și o să ne măcelărească pe toți, iar Tărâmul Șerpilor o să devină o continuare a Tărâmului Sirenelor.

   — La naiba cu asta! țipă Nick și dă un scaun de pământ.

   — Și știe cineva ceva despre acea sirenă?

Nimeni nu știe nimic despre sirenă dispărută și asta face situația mai problematică decât este deja.

*

Stau de mai mult de cinci minute holbându-mă la cum vin toți mai mulți exilați în sala tronului. Este și mama cu ei, dar nu mă observă, poate e mai bine așa.

   — Ce înseamnă asta?! îl întreb eu pe Nick.

   — Ne-am aliat cu Exilații deocamdată, pentru a învinge sirenele, spune el nonșalant.

   — Poftim? Și consiliul de ce nu a fost anunțat?

   — A fost, numai că nu te-am chemat și pe tine.

Nu-mi vine să cred cât tupeu, mi-a promis ceva, că o să fiu mâna lui dreaptă și o să-mi spună toate hotărârile legate de regat. Mă ia de braț mai într-o parte și îmi spune:

   — Uite, dacă veneai și tu la consiliu, sută la sută nu erai de acord. Așa, am făcut ceea ce e mai bine pentru regat. Nu cunoști sirenele așa cum le cunosc eu, ne trebuie tot ajutorul.

   — Asta nu înseamnă că ne trebuie ajutor din partea exilaților, spun eu printre dinți.

Nu pot să am încredere în ei, acum ceva timp voiau să ne distrugă și acum s-au aliat cu noi? Ceva e putred la mijloc. Când mama mă vede, vreau să fug în camera mea, dar mă prinde din urmă. Nu pot să-i ignor zâmbetul tâmp pe față, așa că îi dau și eu un zâmbet fals de o secundă. Pare că își dă seama și are o expresie confuză. Dau să plec, dar mă prinde de mână.

   — Michelle, ce-i cu tine? Nu te bucuri că mă vezi? Acum suntem de aceeași parte.

Când mă uit la ea, tot ce văd este când l-a omorât pe Jonathan, i-a tăiat gâtul de parcă nu i-ar fi păsat cine este, și chiar nu i-a păsat. Nu-i zic nimic, doar mă duc în sala unde a rămas altarul cu Jonathan și alți decedați, iar eu aud cum mama mă urmărește.

Iau poza lui Jonathan în mână si i-o arăt. Prima dată pare că nu știe de ce îi arăt o poză oarecare, dar după îl recunoaște.

   — Îl...cunoșteai? Eu...nu...

În momentul acela iau cuțitul în mână, punându-l la gâtul ei și o trântesc de perete. Văd cum fața ei a devenit una înfricoșată, dar trebuie să recunosc că îmi place că e lipsită de apărare. Încerc să-i tai gâtul, să uit de toate momentele frumoase împreună, dar pur și simplu nu pot.

   — Era fratele meu! Crezi că poți să ucizi pe oricine care îți stă în cale?! Nu aveai nici un drept!

Mă abțin să nu plâng iar asta scoate un sunet ciudat, nu vreau să mă vadă plângând.

   — Îmi pare rău. Știu că din cauza mea ai ajuns așa, spune mama cu nici o expresie pe chip.

Așa cum? Ucigașă? Un monstru fără sentimente? Dacă nu m-ar cunoaște, ar zice că sunt exact ca și Nick. Îi dau cuțitul de la gât pentru că nu vreau să semăn cu ea, oricât aș vrea să-l răzbun pe Jonathan, nu pot s-o omor. El mi-a zis că sunt mai bună decât ei și o să păstrez asta, indiferent de ce se va întâmpla.