Deși mama mi-a spus să stau în cameră până se întoarce, nu pot să mă uit cum Exilații se duc să atace Regatul Șerpilor. Vor să-l omoare pe Nick înainte să ajungă rege, dar nu pot să-i las, oricât l-aș urî. Tărâmul are nevoie de un rege în vremurile astea, chiar dacă este Nick acela.

      Am noroc că mama a luat toți războinicii și nimeni nu mai este aici, asta e șansa mea să plec. Înainte să părăsesc Insula celor Exilați, găsesc camera mamei și mă uit după orice m-ar putea ajuta, dar din păcate nu este nimic la vedere și nu am timp să mă uit mai atentă.

      Până la urmă iau sfera ruginită cu care
mama și cu Bash au făcut vraja pentru a mă vindeca, găsesc o hartă și o iau pe Hekate. Pentru a ajunge din nou în Regatul Șerpilor, trebuie să merg câțiva kilometri cu o barcă, însă unde găsesc pe insula asta pustie?

      Dintr-o dată văd un băiat care nu are mai mult de 10 ani, vâslind prin apa albăstruie. Este îmbrăcat în niște haine rupte și murdare, iar barca mai are puțin și se dărâmă, dar altă opțiune nu am. Încep să strig pentru a mă auzi acel băiat și în cele din urmă vine la mine. Îl întreb dacă mă poate duce în Regatul Șerpilor, dar oricât aș încerca, mă refuză.

      — Mama mi-a zis să nu am de-a face cu străini, mai ales cei care nu sunt exilați.

      Scot acea sferă de fier, încercându-mi norocul. Când băiatul o vede, își face ochii mari și se uită țintă la ea.

      — E a ta dacă mă duci în Regatul Șerpilor, spun eu cu convingere.

      A stat ceva să se gândească, dar din fericire pentru mine a acceptat. Nu ar trebui să dureze mult până ajungem, însă exilații deja sunt cu un pas înaintea mea. Băiatul este tăcut și observ o cicatrice pe gâtul lui, aproape că îmi este milă pentru el. Văd Pădurea Yang din ce în ce mai bine și îi mulțumesc pentru că m-a dus până aici.

      Plec înspre casa lui Delilah, sperând că o să mai găsesc un cal în fostul ei grajd. Exilații nu se văd pe nicăieri, cel mai probabil sunt aproape de Conacul Șerpilor, dar cu un cal îi pot ajunge, sper. Abia acum observ că sunt îmbrăcată într-o rochie lungă de culoare mov închis și negru. Sper să nu fiu nevoită să mă lupt cu exilații fără armură, nu că m-ar fi ajutat în război. Poate dacă aș vorbi cu mama, n-o să se mai ajungă la un măcel, dar refuz să cred că mă va asculta.

      Dacă o să-l omoare pe Nick, fratele său va trebui să preia tronul, dar fiind prea mic îi trebuie un regent. Nu vreau ca unul dintre exilați să conducă Tărâmul Șerpilor, niciodată nu a fost așa. Dar dacă nu exilații l-ar omorî pe Nick și altcineva va deveni regent? Dacă aș putea eu să conduc tărâmul? Las ideea asta deoparte, când va veni timpul, și observ că am ajuns.

      Văd un cal rămas, dar nu pare foarte rapid. Încalec și pornesc pentru a-l salva pe Nick de exilați, sau să-l ucid chiar eu. Dar cum distrugi un monstru fără să devi unul?

      După câteva minute de călărit, văd exilații cum stau la intrarea în conac, dar sunt doar câțiva. Pe mama și pe Bash nu-i văd, probabil sunt înauntru cu ceilalți. Mă duc prin spatele conacului și mă uit la geamul care duce în camera mea, dar e prea sus. Îmi scot cele două cuțite și încep să mă cațăr în copacul de lângă, înfingând cuțitele în lemn.

      Dintr-o dată, piciorul meu alunecă, iar cuțitul din mâna dreaptă cade în iarba netăiată. Mă rechilibrez, însă acum am doar un cuțit de care să mă sprijin. Încerc să ajung la o ramură și din câteva încercări am prins-o, urcându-mă pe ea. Îmi trag suflul și încep să mă cațăr în continuare pe ramuri, sperând să nu se rupă una cu mine.

      Ajung la geam și dau cu cuțitul în el, geamul transformându-se în cioburi groase de sticlă. Mă duc în cameră, dar ating din greșeală un ciob de pe geam și mă tai la mâna dreaptă, fix asta îmi mai trebuia. Iau o bluză și o rup în fâșii, punându-mi una la rană, nu am nimic aici cu care să o dezinfectez. Din fericire pot să țin sabia în mâna asta și fără să mă mai gândesc, deschid ușa și mă duc fără să mă vadă nimeni în sala tronului.

      Mă ascund după un perete și acolo o văd pe mama, Bash, prințul Nick legat la gură și mâini și alți exilați. Dar unde sunt gardienii conacului, i-au ucis pe toți? Încerc să mă apropii de ei cât de mult pot pentru a auzi ce vorbesc.

      — Ce facem cu el Aurora?

      — Deocamdată du-l într-o cameră și ne ocupăm de el mai târziu, acum avem alte lucruri importante de pus la punct, spune mama severă.

      Îl duc pe Nick într-o cameră de la etaj și încerc să stau nevăzută când trece pe lângă peretele unde sunt eu. Aș vrea să stau și să ascult planurile lor, dar trebuie să mă duc la prinț. Urc scările și încă mă gândesc ce să fac cu el. Îmi aduc aminte toate momentele în care a încercat să mă omoare, să mă răzbun sau să îl las să fie regele acestui regat și să conducă toate făpturile?

      Când intru în cameră, îl văd pe Nick cum este legat de un pat la mâini și la picioare, împreună cu gura. Când mă vede, se oprește din zbătut și se uită la mine ciudat. Nu e aceeași privire pe care am întâlnit-o de atâtea ori la el, pare trist și neajutorat, parcă cerându-mi să am milă față de el. Mă apropii de el cu cutitul în mână îndreptat spre el și acum are o privire speriată, dar doar îi tai bucata de material de la gură.

      — Michelle, ce faci aici? Te-ai alăturat mamei tale nu? De fapt, desigur că te-ai alăturat lor, la ce mă gândeam?

      Spune toate astea atât de repede și gâfâit încât înțeleg doar jumătate din ce a spus.

      — Nu am de gând să-i las pe exilați să câștige, chiar dacă mama e una dintre ei, îi zic calm și încet.

      Fața lui parcă s-a luminat, probabil crede că o să-i dau drumul și el o să devină rege.

      — Atunci dă-mi drumul!

      — Și de ce aș face asta mă rog?

      Acum pare de-a dreptul înspăimântat și văd cum furia a revenit pe chipul lui. Îl apuc de părul lui negru cu o mână pentru a se uita la mine, iar cu cealaltă apuc cuțitul și îl pun la gâtul lui. Sunt atât de aproape de el încât îi aud respirația și bătăile inimii.

      — Ai avut șansa să mă omori de atâtea ori, dar nu ai reușit. Ei bine, ai încredere în mine când îți spun că eu o să reușesc să te ucid, îi șoptesc.

      — Nu, te rog. Nu vreau să mor Michelle, fac orice!

      Orice? Aș putea profita de puterea pe care o am asupra lui și să aflu mai multe. După pot să-l omor, depinde de ce răspunsuri îmi va da.

      — Bine, atunci o să-mi răspunzi la câteva întrebări, ce zici?

      — Dacă așa o să trăiesc, răspund la orice vrei tu, dar promiți că o să mă lași să trăiesc?

      — Dacă răspunzi la fiecare întrebare sincer, promit că nu o să te ucid și o să te dezleg.

      Nu știu dacă chiar așa o să fac, dar rămâne de văzut. Acum, ce aș vrea să aflu de la prinț? Mă gândesc câteva secunde, dar fix acum nu-mi vine nimic în minte.

      — Când o să fi rege, trebuie să fi unul bun și să nu abuzezi de puterea pe care o ai. În plus, să nu mai încerci să mă omori, așa vei face?

      Își dă ochii peste cap și spune da, altă întrebare mai bună n-am găsit.

      — Cum de ești atât de rău cu toată lumea?

      — Pur și simplu sunt, ce întrebare mai e și asta?

      O întrebare foarte bună chiar, minte.

      — O haide, trebuie să fie ceva. Din cauza mamei tale ești așa? Te-a afectat prea mult moartea ei?

      — Nu...

      Acum pare destul de trist și se gândește la ceva, orice ar fi, nu vrea să-mi spună așa că apăs cuțitul puțin mai tare.

      — Bine bine, îți spun.

      — Ascult, spun eu, retrăgând cuțitul. Doar să nu mă minți, ști ce pățești altfel.

      — Probabil ști povestea că mama ta mi-a omorât mama și eu am fost salvat miraculos de niște vrăjitoare, numai că nu este chiar așa povestea. După ce Miriad a fost ucisă, au crezut că și eu sunt mort, poate chiar am fost. Știu doar că primii șapte ani i-am petrecut în adâncuri, alături de ele...

      — Cine te-a salvat?

      — Nu știu dacă salvat este cuvântul potrivit, dar sirenele m-au luat sub grija lor, dându-mi o plantă pentru a putea respira sub apă. Nu ca un oaspete, am fost mai mult o jucărie pentru ele și nu îți imagina ca sirenele fiind frumoase, sunt cele mai oribile ființe. M-au torturat după bunul plac și am fost cu adevărat salvat de către o altă sirenă, era un copil cu care mă jucam pe atunci. Era singura care chiar avea grijă de mine și până la urmă m-a ajutat să plec la suprafață. Cam asta a fost, lumea nu prea vorbește despre asta și nu mă mir că nu ai auzit niciodată povestea asta...

      Nu știu ce să cred despre tot ce mi-a spus Nick, dar dacă spune adevărul, îmi pare rău pentru el. Ceva îmi spune că este adevărat tot ce a spus, s-a observat din vocea lui când mi-a povestit toate astea. Dar nu trebuie să-i arăt milă, ar putea la fel de bine să mă mintă și să mă manipuleze.

Heii, sper că va plăcut acest capitol! În următorul o să se întâmple multe, luni va fi postat♥️ Voi îl credeți pe Nick?