Fulgi mari și pufoși alunecau din cer și se striveau ușor de pământul înghețat formând un covor alb, strălucitor, asemeni celor din poveștile nemuritoare.

Andreea, eleva silitoare din clasa a șaptea B, se îndrepta grăbită înspre casa bunicii sale. Primise ca temă de vacanță de la profesoara ei de română să realizeze un interviu cu unul dintre membrii mai în vârstă ai familiei, adresându-i acestuia întrebări legate de modul în care se sărbătorea Crăciunul în zona unde crescuse. Și, după câteva momente de gândire, decisese că bunica Ania era persoana perfectă pentru a o ajuta în acest sens. 

– Sărut mâna, bunico! salută fata scuturându-și zăpada de pe haine și apoi intrând în casa bunicii sale.

– Bine ai venit, draga mea! răspunse bătrâna și o îmbrățișă afectuos.

– Mă bucur să te găsesc sănătoasă, spuse fata dându-se un pas înapoi și privind-o din cap până în picioare. Cum o mai duci?

– Bine, mulțumesc pentru întrebare, draga mea. Acum sunt în toiul pregătirilor pentru sărbători.

– Oh, perfect, bunico! Tocmai acesta este unul dintre motivele pentru care mă aflu la dumneata.

– Chiar așa? întrebă bunica ridicându-și ochelarii pe nas și invitând-o pe Andreea să se așeze pe unul dintre cele două fotolii din camera de zi. Cu ce te pot ajuta?

– Păi, am nevoie să-mi răspunzi la câteva întrebări.

Bunica o privi nedumerită.

– Ați venit cu interogatoriul, domnișoară? râse apoi.

– Oarecum, spuse Andreea zâmbind complice.

Bunica îi zâmbi la rândul ei și se așeză confortabil în fotoliul de langă șemineu, așteptând prima întrebare.

– Unu, făcu nepoata ridicând un deget. Aproximativ în ce dată începeați pregătirile?

Bunica se gândi o vreme, apoi răspunse meditativ:

– Hm... păi, cu câteva zile înainte de Ajun. Nu aveam o dată fixă.

„Cu câteva zile înainte de Ajun” își repetă Andreea în timp ce nota într-un carnețel de dimensiunea unei felicitări informația primită.

– Și... în ce constau aceste pregătiri? Adică ce făceați, mai exact?

După câteva momente de liniște în care bătrâna retrăi mental acele momente, vocea domoală i se auzi din nou.

– Înainte de toate, făceam cozonacii. Apoi coceam renumitele chifle cu untură. Văzând nedumerirea de pe chipul nepoatei, aceasta explică: Semănau cu ceea ce numiți voi azi „fornetti”.

Andreea păru surprinsă. Apoi, repetându-și în minte răspunsul bunicii sale, aproape că îi veni să râdă de felul cum sunase ultimul cuvânt în gura acesteia.

– Adică, voi mâncați fornetti numai de Crăciun? întrebă zâmbind totuși încurcată.

– Păi, da! râse bunica amuzată de expresia de pe chipul ei. Poate tocmai de aceea le așteptam atât de mult.

– Hm... Să mănânci fornetti numai la Crăciun... Ciudat, concluzionă ea. Și? În rest ce mai pregăteați?

– Bradul, normal, surâse bunica.

Nepoata o privi curioasă.

– Adică, lăsați deoparte preparatul mâncărurilor și vă apucați de împodobit bradul?

De această dată, bunica râse cu poftă, uimindu-și și mai tare nepoata. Ce spusese atât de amuzant acum?!

– Bineînțeles că nu, veni răspunsul într-un final. În după-amiaza de Ajun, în timp ce mama pregătea sărmăluțele, carnea pentru friptură, tăițeii pentru supă...

– Făceați tăițeii acasă? o întrerupse fata. Adică, nu îi cumpărați?

– Nu, de ce să îi cumpărăm? Cei făcuți de mama erau mai buni! spuse bunica serioasă de această dată.

Andreea notă:

– Tăiței de casă. Crezi că ai putea să ne faci și nouă câțiva, anul acesta? Sunt tare curioasă să văd cât de diferiți de cei din comerț sunt.

Bunica încuviință, iar fata spuse:

– Bine, voi încerca să nu te mai întrerup. Continuă, te rog!

– Așadar, în timp ce mama pregătea toate astea, noi, copiii, împodobeam bradul, spuse aceasta zâmbind cu indulgență.

– Cu ce-l împodobeați? Aveați și luminițe? nu se putu abține Andreea.

– Luminițe? râse bunica. Nu, însă aveam lumânări. Da, lumânări!

– Și... cum le prindeți, sau... mă rog, cum le puneați în brad? Nu cădeau? Sau... nu vă era teamă că va lua foc ceva?

– Nu, chiar deloc. Existau un fel de suporturi care semănau cu clemele de rufe. Ei, și suporturile astea aveau un locaș în care puneam lumânările și... Nu înțelegi, așa-i? întrebă ea, văzând nedumerirea de pe chipul nepoatei. Stai, îți aduc o clamă de rufe și îți explic.

– Uau! Ce tare! exclamă Andreea când bunica sa reveni cu explicația practică. Presupun că acum nu mai ai așa ceva, este? întrebă ea cu o ușoară dezamăgire în glas.

– Nu, spuse bunica punând clama deoparte. Nu am mai văzut așa ceva de ani de zile.

„Păcat. Ar fi fost interesant să pun câteva lumânări în brad, anul acesta...” își spuse Andreea oftând, apoi continuă cu întrebările:

– Și, pe lângă asta, ce mai puneați în brad?

– Saloane din zahăr, m...

– Din zahăr? Erau bune? Vreau să spun...

– Aveau diverse gusturi, o întrerupse bunica. Ce! Credeai că pe vremea mea nu existau chimicale? râse ea făcându-i cu ochiul.

Andreea strâmbă din nas.

– Mh, eu le prefer pe cele de cocos în glazură de ciocolată. Altceva?

– Figurine – astea erau un fel de turtă dulce, explică bunica –, mere, nuci...

– Nuci? Cum puneați nucile în pom? Nu cădeau?

Bunica râse. Copiii din ziua de azi n-aveau pic de imaginație!

– Le prindeam cu un băț de chibrit și le legam cu ață de crenguțele bradului. Iar merele le legam de codiță. Și arătau chiar interesant așa.

– Ce drăguț! exclamă Andreea convinsă. Și beteală nu puneați?

– Beteală? Hm, râse bunica. Foloseam vată pe post de beteală. Și arăta de parcă era zăpadă, adăugă, făcându-i cu ochiul. Arăta mai autentic, comparativ cu ce faceți voi acum.

– Hm, interesant, spuse Andreea notând ultimele detalii. Și, după ce terminați... Adică, stai! Nu puneați o stea mare în vârful bradului?

– Oh, ba da! Sigur că puneam!

– Așa. Deci, după ce terminați de împodobit bradul ce făceați?

– Ne grupam și plecam cu colinda. Mai întâi mergeam la rudele apropiate, apoi la cunoscuți și la prieteni.

– Și câștigați bani? întrebă Andreea făcându-i bunicii cu ochiul.

– Da, dar nu numai bani. Primeam și nuci, mere și uneori cozonac.

– Trebuie să fi fost tare distractiv să mergi cu colinda pe vremea dumitale! afirmă Andreea tot mai convinsă de veridicitatea spuselor sale.

– Nu se compară vremurile de atunci cu ce este acum, spuse bunica cu nostalgie. Crăciunul reprezenta o mare bucurie pentru copii în trecut. Și asta nu doar pentru că era perioada cadourilor. Ci pur și simplu, pentru că era o atmosferă... deosebită.

– Și după colindă ce făceați? întrebă nepoata din ce în ce mai curioasă, aproape uitând de carnețelul pe care îl ținea în poală. 

– Ne întorceam acasă și ne culcam abia așteptând să se facă dimineață pentru a merge cu colacul.

– Cu colacul?

– Da, semăna puțin cu colinda, numai că se practica dimineața, nu seara.

– Ce interesat! Să mergi cu colinda și în ziua de Crăciun...

– Nu era chiar o colindă. Adică nu colindai pe toată lumea. Mergeai numai la nași și la cei foarte apropiați.

– Și de această dată ce primeați?

Bunica râse.

– Ce dai, aia primești, rosti ea un adevăr general, chiar dacă era mai mult ca sigură că nepoata ei nu va înțelege pe moment aluzia. Dacă dădeai un colac, primeai un colac, își continuă explicația când văzu că afirmația ei nu stârnește nicio urmă de reacție din partea fetei, și mai primeai pe lângă și câte o bucățică de cârnat și, nu de puține ori, bani.

– Hm, avantajos deci, râse Andreea ridicând o sprânceană. Dai un colac, primești și alt colac în schimb și cârnat și bani. Poate o să merg și eu cu colacul anul acesta, făcu ea distrată. Numai că... va trebui întâi să fac rost de niște colaci. M-ai putea ajuta dumneata?

Bunica încuviință, iar Andreea, după își aminti să noteze, întrebă în continuare:

– Și cadouri? Nu primeați? Adică, la întoarcere sau, nu știu, nu găseați cadouri sub brad?

– Nu, spuse bunica așteptând curioasă reacția fetei. Numai dacă părinții tăi erau angajați aveai ceva șanse să primești un cadou, destul de mic, evident. Dar, crede-mă, puteai trăi și fără acel pachețel.

– Fără cadouri mult așteptate?! Ce Crăciun e acela fără cadouri? întrebă fata nevenindu-i să creadă.

Privind-o, bunica zâmbi amuzată.

– Ei, puteai să pui sub brad mere și nuci, sau uneori ciocolățele cu rom, dar nu cred că asta înțelegeți voi prin „cadouri”. În ziua de azi, pentru voi un cadou satisfăcător ar fi un telefon nou, o... pastilă de-aia, sau cum îi zice...

– Tabletă, bunico! râse Andreea, ducându-și teatral mâna la frunte.

– Ei, na! Pe vremea mea nu exista așa ceva, așa că trebuie să mă înțelegi, glumi aceasta. Și cu toate astea, să știi că pentru noi Crăciunul era chiar mai special decât e pentru voi acum, rosti bătrâna întorcându-se la starea de nostalgie vădită. Pentru că nouă nu ne lipsea esența. Dar să revenim la întrebările tale.

– Mda, spuse Andreea meditând la cele auzite. Ia să vedem... Cum vă împodobeați casele?

– Nu le împodobeam, veni răspunsul simplu.

– Cum?! Nu puneați... Adică, stai, nu aveați luminițe și... mda, spuse fata amintindu-și.

Bunica râse. Din nou, pentru a nu știu câta oară. Andreea își privi carnețelul cu notițe și își puse creionul între dinți.

– Hm, deși poate părea ciudat, parcă mă tentează ideea unui Crăciun în stil vechi. Ce zici, bunico, ești cu mine?

Bătrâna zâmbi dulce.

– Mi-ar face plăcere, draga mea. Cu siguranță!

***

Bună, dragilor!

În primul rând, Crăciun fericit tuturor! Sper să aveți parte de sărbători pline de pace și bucurie alături de cei dragi și să rămâneți cu amintiri din cele mai frumoase pe care să le rememorați cu drag peste ani.

În al doilea rând, țin să menționez că în această povestioară mă identific într-o oarecare măsură cu personajul-copil, tema pe care Andreea o are de făcut primind-o chiar eu la un moment dat, la școală. Așadar, prin deducție, veți ajunge probabil la concluzia că bunica Andreei este, în realitate, bunica mea. Și nu veți greși deloc. Chiar așa este. La momentul respectiv, neavând altă idee mai strălucită, am apelat efectiv la cufărul cu amintiri al bunicii și așa, folosindu-mă de informațiile găsite acolo, am realizat „interviul” pe care l-am intitulat ulterior, după cum se ceruse, „Un Crăciun în stil vechi”.

Încheind, deși este o lucrare mai veche pe care am păstrat-o mult timp doar pentru mine, ca amintire scrisă a acelor vremuri demult apuse, sper totuși că lectura ei nu v-a plictisit prea tare. :)