să te îndrăgostești de zăpadă, uitând de băltoacele noroioase,
adică să știi bine că, în câteva luni, o iubire rece, dar totuși
caldă, se va risipi printr-un inspirat prea adânc, și totuși,
mult prea tăios,
în care te sufoci. apoi să aștepți, izbindu-te de razele care
îți spun că nu e acum. acum nu e momentul.
să te pierzi prin nopțile reci, sau printr-o ceață ciudată de octombrie,
dar fără ca ea
să-ți apară vreodată
în ochi
pe gât
pe buze
pe suflet
oricât ai privi cerul
și oricât te-ar îngheța
atingerea ei.
ca atunci când am citit că
suporți mai bine indiferența
dacă ți-o închipui plecată. dar acum nu ți-o închipui plecată,
nu te mai minți. nu se mai minte.
știi că nimic nu ți-o mai aduce înapoi.
acum e ca o moarte.
atunci, știi că până la zăpada viitoare tu nu o să mai fii, ea
n-o să mai fie. și ce faci? o iubești în zilele astea ploioase,
mărunte, umede și murdare, unde totul omoară zăpada.
zăpada- ca o pisică bolnavă-
iar tu o iubești, dar știi
fără să te gândești
că are să se termine.
21.09.2020