Petale pe-ape tulburi plutesc în derivă,
mâna pe sticlă, se pășește peste morți, colivă. Pentru rațe care
lasă-n urmă numai"v"-uri și bucăți de viață, inspir secunde
  și apoi se transformă-n gheață.
Cu hainele întunecate, mă plimb prin parcul demult părăsit,
singurul suflet rătăcit, deși încă nu s-a trezit.
I-am spus și Lui, mi-a spus că deja s-a vândut,
unele sunt afumate, altele-s parfumate,
și înc-o serenadă din nou s-a pierdut
prin sunetele blestemate...
Mai fac doi pași spre deal, ascult glasul lui Bacovia
alături de picături de rouă ce miros precum magnolia,
și torn picături de vin (niciodată bere) să-ți umezească condeiul,
buzele și plumbul, să-ți continui obiceiul,
iar dacă norii se vor risipi, chemând în urmă luna,
e ca de tine să-mi aduc aminte-ntotdeauna.
E re-ncarnarea marilor poeți,
n-am vrut niciodată diamante, dar pământul mă cheamă încet. Și iar încep să delirez, poate că spun povești,
dar și lacul deasupra căruia plutesc are pești, da' nu poți să-i vezi.
Miroase-a mâl stătut, printre arborii ce-nvie,
iar eu stau și-nspir adânc, execut ce mi-ai lăsat mie,
felinarul mi se-așterne pe fața tăiată, mă topește,
îmi scot inima din piept, o tai mărunt și merg să dau la pește...
Mă-ntorc de unde-am plecat, e devreme, dar târziu,
același blocuri gri și îngheț,
același spirit mort,
și s(i)criu...

12.03.2020