Cântă sirene în noapte...
le-aud cum plâng de pe o stâncă
iar pe-obraz încă se scurg
stânci și scoici (ce perle minunate)...
Și-mi țiuie urechea de la atâtea glasuri ce mă cheamă
în groapa Marianelor,
dar eu nu știu cum le cheamă,
cu toate că le știu de-atâta timp,
mi-e frică să le-întind mâna.
Ce noapte blestemată, atâta ceață și e frig.
De ce există nisip? Aorta-i plină de el,
privește-mă, eu te privesc,
două perle ce se-nvârt
precum un carusel.
Și totuși...
Marea asta-i prea mică pentru un naufragiat și o sirenă,
îmi bubuie capul, iar am o migrenă,
de-atâta timp o țin în brațe,
nici puf nu mai am în pernă.
Să cadă stâncile dacă ți-am înșelat încrederea,
am înnotat toată marea și tu nu poți să treci cu vederea,
nu-mi faci plăcerea să mă lași sigur, ia, uite-ma!
Nu mă mai recunoști? Sunt tot eu, cu inima ruptă.
Atâtea întrebări, niciun răspuns,
trandafirii nu-nfloresc imediat după ce-i uzi,
auzi!
,,Doar cu răbdarea poți trece marea",
doar că cine-a spus-o pe-asta nu te-a văzut pe tine
și nici n-a ruginit pe stânci,
nici n-a plâns atât încât
dintr-o groapă să facă-o mare, iar sirena
să se-ascundă-n gropi adânci.
Iar când valurile vor fi negre
și nu voi mai vedea nimic,
mereu am să mă ține de tine,
stânca mea fără venin...

28.04.2020