De-aș fi ca luna-n ochii tăi,
de-ar fi ca()lumea-n luna mea,
ne-am scoate spinii roșii, grei
și-am transforma sudoarea-n nea.

De-aș uita vuietul morții,
din acea noapte blestemată,
roșu-albastru-n fața sorții,
și negru-n față. Ți-am dat viață.

Era să se scurgă-n fața mea,
albă ca zăpada la față.
În jurul ei doar eu și vreo trei pitici,
pumni în piept, bip-bip-bip.
Bice-n vene, fire mușcau din ea,
în fața meu urla, se târa
de durere.

Destule repere, senzații de greață,
dacă mă uit în spate-stană de piatră.
Ți-am oferit căldură, pieptu-mi-i gheață,
mă-ntorc în lumea mea, ca să se topească.

Urme de lamă pe-arcadă, gata să cadă
ploaie din cer, voință grămadă,
sunt gata să cadă, nu-s gata să cad,
sunt gata să scriu, nu-s gata să tac.

Sindromul Stockholm și micul Paris,
alegi din toate doar ce-i interzis,
să nu strivești, că s-ar putea în grabă
să-ți pierzi limpezimea firii, firul gândirii,
sublimul iubirii, trandafirii și spinii
-degrabă;

Sunt o voce ce aclamă
din adâncul inimii,
ce mai vars-a ei durere prin penițe și hârtii,
ce se-apropie de tine
(sau măcar asta încearcă),
că tot ce s-ales de ea e-n derivă, ca pe arcă.

Mă văd pe mine-ntr-o barcă, dus de curentul furtunii,
căci am renunțat la vâsle, mai degrabă mi-erau funii,
încotro mă îndrept? Îți spun când văd mai clar,
pân' atunci s-adorm sau m-aștepți tu la mal?...

A.M.