Sunt blestemat, ochii-ți lucesc flagrant,
mă orbesc când mi se-așază pe pupila din metal.
E ancestral când aud în noapte șoapte,
când strigoii urlă-n pernă și-mi pun doar visuri pe pleoape.
Cu dinți de lapte privesc luna prin oglindă,
când cerul cere lacrimi demult scurse pe clepsidră.
"Primăvară, cât de mult te-am așteptat..."
scria pe-un panou publicitar plin de jeg, noroi și praf.
Când lumina îl pătează devine autograf,
mai târziu, când cerul cade, mulți îl văd ca epitaf.
Prin perdeaua agățată de-un candelabru floral,
încă simt mirosul dulce de zambilă.
Am un trandafir de gheață ce încă mai rezistă,
albinele mă înțeapă, dar am rămas fără nectar.
În ghivece ce-ar trebui să nască numai crini...
s-au născut în loc chiștoace printre blocurile gri,
caut flori să-mi pot hrăni inima asta flămândă,
nu poți aștepta rod dulce de la ce-ai plantat sub umbră.
Umblu pe străzi de martie, cu adidașii-n noroi,
mi-a șoptit o rândunică c-au trifoi cu patru foi.
Halal noroc...
căci am ciripit și eu cu voi,
zburând peste inimi rupte
și buchete
ce zac moarte în gunoi.
Mă-nvârt de-atâtea primăveri, caut suflete de-argint
cu mărțișoare-n inimi, poate încă nu s-au trezit...
Poate n-au înverzit, poate n-au fost udate,
poate de-asta ciugulim acum cu buzele sudate.
Primăvară, chiar și eu te-am așteptat,
cu sufletu-mi de gheață, speram c-o să poți să mi-l topești.
"Astea-s povești", îmi repet fumând la geam,
chiar dacă nu știi cine sunt,
eu știu prea bine cine ești...

03.02.2020