De la geam văd tot cartierul, ce amintiri,
aici am devenit maestru dintr-un copil,
și tu la fel ca mine, o văd și la tine-n priviri,
la amândoi ne-a fost și teamă, ne-a fost și frig.

De ce te tot întrebi ce am găsit la tine,
dragostea nu cere explicații, totul vine de la sine,
amator de senzații tari, tu chiar mă cunoști,
dar nu m-ai văzut cum eram, ce tablou dubios pictam.

Sute de zile în care chiar zburam, etajul șase, iarăși plouă, mi-ai rupt inima-n două,
turnul de comandă- cer să decolez din nou,
mi-e dor de tine, nu mă opresc nici când plouă.

Viața tinde să treacă-n grabă, nu vreau să-nchid ochii,
vreau să rămân cu voi vreo două sute de-ani, ca plopii,
să descifrăm împreună unde se termină furtuna,
pe măsură ce îmbătrânim, să nu ne-ntreacă gluma.

Că lucrurile-ncep să se-așeze, e culmea,
e rândul nostru să zâmbim, să le facem cu mâna,
îți mulțumesc pentru răbdare, știam că ești tare,
mă bucur că înțelegi că nu totul se pierde-n ploaie.

Cea mai firavă floare printre-atâția mărăcini,
cu pielea albă ca un crin, mereu strălucind,
dragoste nemuritoare, astea nu-s doar poezii,
zâmbește către soare și soarele îți va zâmbi.

                                                A.M.