Nu vreau să mi se trezească corpul, respir prin astral,
alte dimensiuni atinse, viziune de cristal,
al treilea ochi mă-mpinge, se-aprinde
spre răsărit,
nu-mi stinge viziunea, căci nu o să mai văd nimic.
Inspir durerea și-o expir în univers,
am mai și pășit cu stângul, dar păsesc cu dreptu'-n vers.
Am expirat ceanura în plămânii lor de farisei
ce-au plutit mult prea ușor prin anii ăștia grei.
Un nou răsărit curăță
griul de pe pereții din beton,
mulți chelioși privesc oglinda, li se pare c-au breton.
În fața zidului toți avem același țel,
în mână o rangă din fier și tărie din oțel.
Ai grijă cum pășești asfaltul...
visez numai haiduci,
pleacă unul, apare altul.
Și vin deodată câte zece,
titani din Sălăjan și militari din Berceni.
Nu mai țin cont de sentimente,
torn ambiție-n pahare,
de-asta tot mereu mi-e sete.
Știu ce gunoaie-am adunat în anii ăștia blestemați,
tranzistorii din creier mi-au confundat dușmanii-n frați.
Cert e c-am găsit pubela,
ascunsă undeva prin suflet,
materia începe s-amuțească,
mă anesteziază-n cuget.
Prind aripi de înger, îmi văd corpul plutind ușor,
mu mă trezește niciun sunet, cad în gol, suflet matol.
M-agăț de-un glob de nor și jur că n-o să mai cobor
niciodată.

19.02.2020