Căderea serii e momentul ce-l aștept,
căci cad și eu cu ea, mă prăbușesc încet,
dar sigur.
Străzile-s tot goale și am rămas tot singur.
Tot nesigur de moartea umbrelor mele,
prin ploi prea reci și șterse
nu găsesc umbrele
să m-acopere de lămâi mucegăite-
nu se mai face limonadă, toți sunt gata să vomite.
Am bântuit atâtea străzi
căutând amintiri ce mi-ar oferi
grădini de trandafiri, fără spini,
dar în schimb,
de la atâta frig și ceață
s-au ofilit subit.
De-asta când m-au pus s-aleg
între lămâi și limonadă,
n-am reușit să spun nimic
strâmbându-mă de la acreală.
Prea târziu, mon cher,
e prea târziu să mai zâmbim,
e prea târziu să mai murim,
căci suntem zemoși demult.
Tu poți fi lămâie, eu nu sunt limonadă,
tu poți să te storci de tot
în întreaga sticlă spartă,
și vei da pe-alături.
Se va sparge de faianță,
tu nu-mi mai da lămâi
căci nu fac limonadă.