Dacă e să mor curând,
spune-i mamei c-o iubesc, nu vreau s-o văd plângând,
e de-ajuns părul cărunt și că n-am prea avut de-ales,
că timpul mi-a fost limitat, deși aș fi vrut s-o văd mai des.
Ia-l pe tata, dă-i o bere, spune-i c-am trăit frumos,
și că ce mi-a zis cu timpul, toate mi-au fost de folos,
spune-i Elenei c-am iubit-o, am tatuat-o pe antebrațe,
și c-am trăit cu-adevărat numai când mă ținea în brațe.
Frații mei m-au ținut sus, mă țin și-acum și știu oricum
că am sperat pân' la final că poezia va da alt drum.
Oare cum? Dac'-o fi să mor, te-asigur, sunt fericit,
tot ce am lăsat în urmă doar m-a împuternicit.
Sună-mi prietenii acasă, ei știu că nu mi-e frică,
și să stea fără grijă, voi trăi prin lirică,
vreau să-i iau pe frații mei cu toții, de jur împrejur,
le mulțumesc pentru tot,
plec împăcat, cu sufletul pur.
Fata mea, tu ai fost esența vieții mele,
m-ai vindecat de durere,
eram slab, n-aveam putere.
Mamă, tu ai fost mereu lumina ochilor mei,
și să mă ierți că toată viața am stat printre derbedei.
Pentru oamenii care mă-nvie prin citire,
poezia mi-e ca un viciu și-am împărțit-o în neștire.
Iar dacă mâine mă duc,
aruncă puțin pământ,
varsă licoare în vânt,
să mă întorc la tine-n gând...

Ce coșmar infect...