Câteodată stau și mă holbez
pe fereastra derăpănată,
niște dudui trag dintr-o țigară,
gânduri se pierd într-un tufiș,
și mă gândes că nu mai pot
străbate de desiș.
Și mă prăbușesc precum un zid,
nu-mi găsesc stiloul prin praf.
Doar îmi simt limba pișcând,
îmi simt gâtul arzând, și totuși
nu pot să scot niciun cuvânt.
Pretenții prea mari, duduie...
iar eu, hidos cu nuanțe întunecate,
mă arăt în noapte,
iar tu, înger fără aripi,
nu mai țipi, aud doar șoapte.
Bagi otravă-n cuvinte, iar eu...
eu trebuie să găsesc antidotul.
Iar asta nu e totul, ar mai fi de spus,
când te întreb diverse chestii
și nu-mi dai niciun răspuns.
Și după cum vezi, nu renunț la tine,
îmi lăcrimează ochii de la atâta vânt,
te-aștept cu foaia goală, pătată de rușine,
și-ți văd silueta-n ceață, nu mai ai niciun cuvânt.
...................................................................