M-am întors.
[...]

Blocurile astea apăsătoare știu exact ce sunt,
că patimile te fac tare, dar plătești prea mult,
Mă rog la Dumnezeu să ne țină râzând,
Dă-mi viziune și putere, iartă-mă că n-am știut mai mult.
Ți-am zis mereu că trag cu drag, dar de-acum începe totul,
dă-te-n lateral, e rândul meu, nu-mi trebuie potul.
Am adunat atâta timp plăceri, durere, tehnici,
i-am învățat și-acum îi văd cum trec iar printre piedici,
ai grijă ce le zici, c-ai mei nu se joacă, sunt nemernici,
la prima palmă vii cu mă-ta și n-au timp de predici.
E instinctiv, știi că nu pot să m-abțin,
dă-mi doar o foaie și un pix,
te sperii de ce devin,
sânge rece de rechin,
i-am zis că totul va fi bine
și în curând o să plutim.
I-am zis că dacă intru-n poezie o să fie grav,
că-s gata, nu mai vreau pe nimeni, doar noi doi și luna ce ne-arată calea când plutim în larg,
cuvintele pot să rănească dacă nu le-alegi cu cap,
ai mei stau cu mâna pe lamă când trec printr-un gang.
Degeaba vrei să fii tu altfel, când oricum ești slab,
poezia mea cu iz de-asfalt lovește direct la cap,
mă bucur, lasă-i să vorbească, pentru asta trag,
atâta timp cât lumea comentează, ești de neuitat.
[...]
Pentru ea...
Asta nu e o poveste, asta e o poezie, dar am ascuns rima în rânduri ca să arate a proză... Ce zi e azi? Cred că e timpul să-ți spun tot. Tot ce ne leagă, ce ne leagănă și tot ce am vărsat pe geam, când așteptam zilele ploioase, atunci când simteam nevoia să ne privim sau să ne uităm în oglindă. Ajunsesem acasă și m-am lipit de coastele caloriferului, privind bocancii care erau încă plini de noroi (pe care i-am aruncat într-un final) și mi-am aprins o țigară, privind fumul ce se ridica spre cer, formând tot felul de siluete ce semănau cu tine, iar atunci când fumul îmi inunda plămânii, îmi aduceam aminte de urmele nesăbuinței mele. Ucid ţigara într-o scrumieră umedă în care se formase un uşor nămol care semănase cu mocirla de afară. Încep și scriu în întuneric, încercând să reaprind o iubire care mă privea de sus, râzând, și care arăta cu degetul spre urmele bocancilor mei, ce se întrezăreau încă pe puritatea inimii tale. Ascultă-mă.
[...]

Ce vraiște se-așternuse-n așternuturile noastre,
tu cu durere-n suflet, eu cu dureri sub coaste,
tu cu inima tranșată, eu cu mocirlă-n oase,
tu cu pieptul larg deschis, eu cu dorința de-a ți-l coase.
Ce nor îmi lăsase amarul de pe buze,
ce rău îmi părea de tine că îmi găseam doar scuze,
tu voiai copacul, iar eu ți-am dat doar frunze,
tu voiai căldură, eu îți dădeam doar bluze.
Pofteam unul la altul, deşi păream sătui,
când tu plecai, eu eram gol, iubitul nimănui...
Ca tine nu mai găsesc, m-am lovit de prag și m-am trezit,
nu vreau să te mai pierd, veșnic îndrăgostit
de tine, îți fredonez parfumul în neștire
povestea ei, povestea noastră, dincolo de nemurire.
[...]

Tu esti lumina pentru care lupt,
tu ești motivul pentru care rup lanțuri
și sparg ziduri, munții îi mut singur, vreau doar să-ți văd
chipul cum zâmbește tot timpul.
Azi în grădina cu flori de gheață, miraculos,
se-oprește timpul pe loc, crește verdeață pe jos,
și văd un chip luminos, se bucură și se joacă
cu părul negru, lucios, dansează și mă provoacă.
Tu ești prințesa dupa care zbier,
tu ești motivul pentru care pierd timpul și fac
riduri, îți miros parfumul preferat,
dar par atât de distant câteodată...
Îmi golesc plămânii de dor,
când sunt cu tine e liniște, pot să respir,
rămâi lângă mine, te rog,
să uitam de toți pentru tot restul vieții.
Tu ce fel mă vezi? Eu ce fel te văd...
N-o să ne pierdem din priviri sclipirea,
rămâi lângă mine, te rog,
vreau să atingem amândoi nemurirea.
[...]

Pentru sufletul meu pereche, care m-a iertat chiar și atunci când nu trebuia. Și nici nu va mai trebui. Te iubesc!

20.07.2020