Trecutul mi-e oglinda-n care mă privesc,
în dimineți de gheață, prins între prea mulți pereți
pe care-am scris mereu tot ce-am regretat aseară,
astăzi încerc să-mi aprind din nou sufletul de ceară.
Mă-nvârt printre sticle goale,
încerc să mă feresc de vicii,
dar noaptea iar mă cheamă,
arta cere sacrificii.
Pășesc atent, nu vreau să cad pradă fricii,
caut esență pură, nu mă-ncântă artificii.
Ritualul meu începe cu câteva grade și un fum,
apoi călătoresc prin Univers
pe unde vreau, pe orice drum,
mai trag un fum să mă mențin,
mai scurg licori pe gât,
arta mi-a fost mamă și tată,
eu sunt al ei de mult.
M-a ținut strâns de mână când mi-era atât de frig,
mă-mbrățișa cu-a ei căldură, când nu mai simțeam nimic,
ea mi-a fost de multe ori atât dușman, cât și amic,
m-a făcut să devin mare în zile când mă simțeam mic.
Apăs condeiul adânc, scurg tot din călimară,
mă transform într-o fiară,
scriu de parcă
o fac pentru ultima oară,
n-am să scap vreodată, și nici nu-mi doresc mai mult,
în fiecare noapte-mi dau cu pixul,
scriu de parcă mă răzbun.
Arta cere sacrificii, m-am pus singur pe cruce,
zâmbeam cu ochii umezi
când mă-ntreba cât mai pot duce,
cu mâinile bătute-n cuie, când mă scurgeam cu tot cu sânge,
îi răspundeam că ea e totul, nimic nu mă poate-nfrânge.
N-am de gând pentru nimic în lume să te vând,
chiar dac-au fost și nopți în care îmi cereai prea mult,
acum te privesc altfel, suflet de lut și-un simț profund,
iar prin tot ce-am adunat în suflet
sunt sigur că l-ai făcut mai bun...

06.03.2020