Slavă eroilor ce-au ținut stiloul drept
când lumea sângera, au bandajat-o în cuvinte.
Trecuți prin flăcări, și-au scos inima din piept,
apoi au cusut-o-n țeastă,
cu acul minții ce nu minte...

Ovaționați să fie actorii ce-au aprins cu greu lumina
scălzându-se în bălți ce miros încă a sânge,
retrași în culise, trăgând după ei cortina,
se privesc în oglindă, și parcă oglinda plânge...

Un stilou și-o foaie, un suflet și un cuvânt,
un tablou din sticlă, niște grade în pahare,
clepsidre ce s-au spart, nisipul mâncat de vânt,
actorul nu se stinge, e doar ceara din lumânare.

Vor arta să acopere răni adânci în piept,
apasă clapele albe, acoperind negrul din noi,
iar cu spinii din condei am început din nou să-nțep
tablouri din război, în timp ce noi mâncăm noroi.

Vedeți că nu e simplu să storci inimi de boem,
mâinile-ți vor îngheța dacă le vei atinge,
soldați căzuți la datorie îl numeau poem,
cuvântul a rămas, esența încă se scurge pe laringe.

Curățați, eroilor, pete de pe cord,
cu sârmă ghimpată pe încheieturi,
în linii paralele, să răsune-n cor
sufletele mute de prea multe tăieturi...

25.03.2020