Ce straniu suflă vântul peste crengi de ciocolată,
dansând în pași macabri
ce se-mpiedicau odată.
Ce straniu mă mișc eu, strigoi c-o inimă de gheață,
pe buze-am doar otravă,
am pus prea mult pe tavă...
Pas cu pas, mă izbesc de o armată
ce mă-ncearcă, dar mă-ncarcă,
izvor nesecat de apă.
Port pe spate așchii din jungla asta blestemată,
nu mă las purtat de vânt, îl execut pân' la capăt.
Arborii cu scoarțe-adânci
suflă
despre cum mai trece timpul,
iar frunzele plutesc în gol
cu picături în anotimpuri...
calde,
lipindu-se de cel ce cade
spre solul nefertil
al nefericirii lor.
Astăzi e același decor,
arbori oftând de neputință și de dor,
și simt că mor, și simt că mor...
Copacu'-i plin, dar totuși gol,
plantează paroxismul tău în grădina mea cu flori
și te vor trece fiori, vor înflori doar scriitori,
ce-au plantat din greu, cu pământul sub unghii,
încercând să nu strivească...
corola de minuni a lumii.
Mă rog la cer și strig să cadă ploaia cu găleata,
să-nflorească uscăciunea, să se mai trezească iarba...
Iar arborii cu crengile roșii la pământ
să se ridice din noroi, să se țină de-un cuvânt,
atunci când vântul îi lovește cu sufletul lui mut,
ei să se rupă de trecut, folosind durerea scut.
Îmi bat în geam crengi moarte-n noapte,
rugându-mă
să le dau măcar un semn,
"vor înflori salcâmii mâine...",
le șoptesc cu limbi de lemn.

25.02.2020