Vorba vine, că vorba pleacă,
și-n final te-ntreb de ce
tu nu mai vii, aștept să treacă,
dar n-a trecut,
n-ai mai trecut...

Mai vii
prin versuri demult stinse,
Mai mor
și eu ușor cu ele,
Iluzii-mi dau speranțe-aprinse,
Și zâmbete mi-s crizanteme.

Mai vii în gânduri,
de multe ori
tu de-acolo nu mai pleci,
dar cel mai rău e că
în suflet
rămân poteci-
acolo ești.

Și de-aș da timpul înapoi, m-aș lua la trântă cu Chronos,
i-aș smulge limbile, aripile,
să nu mai zboare prin Cosmos,
i-aș sparge geamul, clepsidra
care-mi încrețește chipul,
i-aș frânge mâinile toate, să nu-mi mai fure tot timpul.
Ți-am scris o mie de rânduri, nu s-a grăbit să-mi răspundă,
trece-n viteză ca vântul, nu vrea să stea o secundă,
de nimeni n-ascultă, dar toți ascultă de el,
repetitiv ca o mantră, halucinez și disper.
Împăturit în mister, pleacă vâslind de pe Nil,
ca o săgeată de foc, un rug plutind îl aprind,
chiar daca-ar fi să mă sting, n-aș regreta nicio zi,
de-ar fi posibil să fim, cum aș putea să te țin?

Și poate că orgoliile ne-au distrus magnoliile,
sau poate că trandafirii s-au ofilit subit,
dar știu ce simt, nu s-a schimbat nimic,
poate-ntr-o bună zi ne apucăm de sădit.

Am dat-o-n bară, și nu mă refer la minge,
cred că la amândoi rana încă frige,
dar nu e zi în care nu mă gândesc la tine,
și nu e seară în care nu mă rog că ești bine.

E vorba de maturitate, poate (rece)nt am dat de ea,
am progresat de ceva timp, tot cu gândul la acea Stea...
și El m-a iertat, sper să o faci și tu,
iartă-mă că atunci
n-am știut mai mult.

Fiul risipitor ce s-a pierdut și-a fost găsit
încă te iubește, nu a uitat nimic,
nu a uitat de versuri, pe unde a pășit,
pe cine iubește, pe cine va iubi;
Mereu.

A.M.