De la răsărit până la apus...
Știu c-am mai zis-o, da' nu mă las răpus,
ca un ultim răspuns pentru lamele de pe arcadă
poți să-ți răspunzi singur, eu știu cu ce am tras pe țeavă.
Nu sunt vreo pleavă, sunt patrimoniu cultural, cu o inimă din fier și un suflet din metal.
Am evoluat... nivelul trei,
mă uit la ei printr-o clepsidră și-mi tot repet "eu nu-s ca ei."
Amintește-mi să mai iubesc când luminile se sting,
amintește-ți că ești singur, nu poți fi sigur de nimic.
Lasă-mă să-mi studiez genul,
să-mi aprofundez geniul,
fac asta de vreo 13 ani, n-am nevoie de vreun premiu.
Asta-i forma mea de terapie:
poezie și alcool, poate-ți place și ție.
Și vezi bine...
nu se vindecă destule inimi rănite,
oamenii se-aruncă orbește, iau decizii greșite.
Amintește-mi când sunt jos că înc-am timp să mă ridic,
amintește-mi când mă ofilesc că tu încă mă poți stropi,
nu mă poți opri, scriu cu scârbă despre ce se-ntâmplă zilnic.
De-atâta vreme vărs durere în scrumiere
și nopțile devin prietenele mele...
De-atâta vreme cutreier printre poeme
scrise cu sângele ce-mi curge-n vene.
Infernul...
bine-ai venit, probabil pe mine m-așteptai,
iar dacă vrei să pleci, du-te,
îți fac vânt ca un evantai.
În continuare tai cu sabia orice pasăre ce ciripește-n timp ce minte,
m-am săturat de baritoni ce par că fredonează acorduri grave cu glas subțire.
Pun pe file dorințe, știu că n-a fost altfel niciodată,
sunt în transă, nu scriu eu,
acum scrie cel cu coasă.
Amintește-mi să las ușile mereu deschise,
că dacă mă ia curentul, tu să deschizi geamul, să plutesc măcar în vise.
Amintește-mi că-ntr-un final se vor întoarce toate împotriva mea,
eu o să-mi amintesc c-am scris mereu,
nu pot să-mi amintesc altceva.

21.02.2020