Cât de ciudați suntem noi, oamenii. Ne agățăm cu tărie de ceva ce nu mai există, de o fantasmă expirată a unui trecut difuz, și refuzăm cu vehemență să îi dăm drumul. Cred că se află în firea noastră, dobândită de la Creator, să nu acceptăm că oamenii se schimă, că sentimentele nu rămân mereu aceleași și că oricât ne-am dori noi contrariul, nu putem controla ce simt ceilalți.

   Nu am vrut niciodată să accept că ai crescut și te-ai schimbat. Absolut niciodată. În ochii mei, chiar și azi, ești acel copil cu părul castaniu și ochii ciocolatii ce emanau inocență și bunătate peste tot în jur.

De ce ne schimbăm?

Și mai important, de ce o facem în rău?

Ai măcar idee cum e să fii îndrăgostit de o fantomă a trecutului de care oricât ai încerca nu poți să te rupi? Ea este cu tine peste tot.

Este cu tine când mănânci.

Te privește critic atunci când faci vreo prostie.

Se uită cu milă la tine când începi să plângi pentru că nu o poți atinge.

Este cu tine când mergi singur pe stradă cu căștile în urechi și parcă îți dictează ce melodii să asculți. Doar melodii ce îți amintesc de el. De parcă ar fi posibil să îl uiți când e mereu prezent.

Este cu tine când ieși cu prietenii.

Este cu tine de fiecare dată când te gândești să fumezi și renunți știind cât urăște el țigările.

Este cu tine chiar și atunci când încerci să treci peste și vrei să ieși cu altcineva. Atunci te privește dezamăgită. Ca și cum l-ai înșela pe el.

    Cu timpul, asta devine o rutină, înveți să trăiești așa și te consolezi cu gândul la asta. Niciodată nu am fost capabilă să le dau drumul amintirilor noastre, deoarece sunt o mare parte din viața mea. Tu ai reprezentat latura mea de copil naiv și lipsit de griji, dar și adolescența mea tumultoasă. Dacă aș renunța la noi, chiar și pentru o clipă, aș renunța și la aceste părți din mine odată cu tine și nu sunt pregătită pentru asta. Tu ai fost persoana care m-a format cel mai mult ca și om. M-ai învățat să iubesc, ce înseamnă durerea, trădarea. Ai fost prima bătaie aprinsă a inimii mele pline de fluturi și, totodată, prima mea inimă frântă. Ai însemnat atât de multe încât câteodată cred că, pentru o perioadă nedeterminată, tot universul meu s-a învârtit în jurul tău. Tu erai soarele sistemului meu solar.

      Cert este că nu știu când m-am îndrăgostit prima dată de tine, sunt așa de când am devenit conștientă de acțiunile mele, dar orice ar fi o fac de fiecare dată. Ai reușit să mă faci să mă reîndrăgostesc de tine de fiecare dată și încă nu m-am plictisit, iar eu mă plictisesc repede. Cum reușești să faci asta? Cât o vei mai face?

Am nevoie să renunț la acele părți din mine ca să îi las loc persoanei care am devenit.

Am nevoie să renunț la amintiri.

Am nevoie să renunț la tine.

Dar nu știu cum. Învață-mă!