Vocea lui îmi străpunge urechile și simt deja un impuls nervos pornind din măduva spinării spre toți mușchii mei. Cine dracului se crede să înceapă să mă chestioneze ? Brusc îi pasă de mine? Îi simt urma de îngrijorare din voce și pentru o clipă mă înmoi, dar îmi revin repede când văd cum își strânge buzele într-o linie fină din cauza nemulțumirii cauzată de răspunsul meu ce nu pare să apară. Gestul atât de izbitor cu cel al băiatului cu ochii căprui ce m-a lăsat cu inima făcută bucăți mă duce într-o zonă în care nu aș vrea să mă aflu acum. Dorul de el e aproape palpabil și la naiba, asta e abia a doua zi. 

                    Atunci când o secundă îți e vitală  fără totul tău,

             Cum vei rezista o viață întreagă?  

     — Răspunde, Isis!  Nu am chef de jocurile tale. Vocea lui tună aproape de urechea mea, fără însă să slăbească strânsoarea pe care mâna sa o exercită asupra gurii mele. 

Doamne, ce idiot! Nu știu cum își închipuie că i-aș putea răspunde când mâna lui îmi elimină orice șansă de a vorbi. Trebuie să recunosc, arată extraordinar, dar creierul lasă de dorit. Mi-a zis pe nume. Nu mi-a zis niciodată pe nume de când ne-am cunoscut. Asta poate fi un semn de cât de gravă e situația. Maldita vida, știu deja în ce rahat de proporții suntem băgate eu și mama din cauza nemernicului de Nick. O să îi rup toate oasele. Furia mă cuprinde și mai răvășitor la gândul că a îndrăznit să facă așa ceva. Că ne-a pus pe mine și pe mama în asemenea pericol fără să se gândească la consecințe. Pentru ce a avut nevoie de bani?  

    Într-un impuls de moment, îmi duc piciorul în spate și  lovesc copia în miniatură a unui zeu grec direct în zona ce nu a mai văzut soarele până acum. Ok, chiar o să primesc o papară de proporții pentru asta. Acesta scapă un țipăt printre dinții încleștați, atrăgând atenția unei bătrâne ce trecea pe lângă intrarea spre aleea întunecată dintre cele două clădiri. Nemernicul ăsta tocmai m-a țintuit de un zid. Îmi reprim impulsul de a îi mai trânti un picior și privesc cu rânjetul pe buze cum face câțiva pași în spate și se chircește, ținându-se de podoabele sale acum suferinde. Dacă aș mai avea o inimă, poate că mi-ar părea puțin rău de el.

— Nu aveam cum să răspund cât timp îți țineai mâinile infecte peste gura mea, javră! Și să nu mai îndrăznești să îmi spui Isis.  Rostesc cuvintele și îl privesc cu o expresie inocentă, însă rânjetul meu întruchipează total opusul. 

— Chiar era nevoie de asta, prințesă? Lasă să îi scape întrebarea pe un ton agresiv și își ridică puțin capul, privindu-mă printre genele lungi și dese cu care a fost înzestrat. Doamne, eu de ce nu am putut avea așa ceva? Îmi aruncă o uitătură urâtă și fața îi este străbătută de o strâmbătură plină de durere. Ok, poate că l-am lovit puțin cam prea tare. Este cât se poate de posibil să fii exagerat, dar o merita. Cine l-a pus să mă bage în sperieți cu comportamentul lui de violator dubios? 

     Îmi încrucișez mâinile la piept și îi susțin privirea în timp ce îi arunc o căutătură sugestivă, fără să răspund. Cred că s-a prins el de răspuns. Ochii săi verzi mă străpung și mă analizează cu o asemnea intensitate încât mă face să cred că nu aș fi atât de stânjenită nici dacă aș fi goală în curtea liceului. Bine, poate că exagerez puțin. Măruntaiele mi se strâng când moartea din privirea lui mi se infiltrează printre oase și îmi întorc capul, încercând să maschez tremurul ce mi-a cuprins brusc corpul. Maldita sea, tocmai am fost amenințată cu un pistol și am fost atât de nepăsătoare, dar o simplă pereche de ochi mă intimidează? Ce naiba se întâmplă cu mine? 

   Dacă privirea asta nu mi-ar părea atât de cunoscută...

— Încă aștept răspunsul la întrebare. Ce dracului căuta blestematul de Zion la tine acasă? Ai măcar habar cine e El Diablo? Întrebă cu mâinile strânse în pumni și mă face să mă dau un pas în spate când se apropie, lipindu-mă iar de perete.

— De unde știi?

— Nu contează. Nu îmi răspunde cu alte întrebări. Urăsc asta!

   Mai face un pas în față și este atât de aproape încât atunci când dau drumul aerului ce îmi umple plămânii, pieptul meu se lipește de al lui și nu se simte așa cum ar trebui. Ar trebui naiba să nu simt nimic, dar cu toate astea, sângele începe să îmi vuiască prin vene și locul în care piepturile noastre fac contact mă arde ca și cum am fii piele pe piele, când de fapt, suntem despărțiți de haine. Respir mai greu și îmi închid ochii pentru o secundă când mă săgetează cu privirea aia, dar pe lângă pustiul obișnuit mai văd ceva. Nu știu ce este. Sub pleoapele închise își face simțită prezența o imagine care îmi bântuie nopțile și îmi fură somnul. Chipul lui Atlas privindu-mă dezamăgit îmi arde retina și iau foc de-a binelea. O durere inumană îmi străpunge pieptul când îmi amintesc cum ochii lui ciocolatii mă priveau plini de iubire în dimineața aceea. 

    Două zile. Acum două dimineți stăteam tolăniți pe patul din camera mea în timp ce el îmi trasa cercuri cu degetele pe brațe și mă ținea atât de strâns la pieptul lui, șoptindu-mi promisiuni peste promisiuni despre viitorul nostru și despre cum atunci când vom pleca la facultate ne vom muta împreună. Visam să mergem amândoi la aceeași facultate, iar acum...acum nici nu mai știu ce ar trebui să fac cu viața mea fără el. 

   „Orice s-ar întâmpla, să nu uiți niciodată că sunt nebun după tine. Nu va exista niciodată altcineva pentru mine, Is. Absolut niciodată!". 

   Mi-a spus cuvintele astea privindu-mă în ochi și dezmierdându-mi buzele cu degetele sale în timp ce le trasa conturul, după care m-a sărutat cum doar el putea. Răvășitor și sălbatic, dar în același timp tandru. Ce s-a schimbat în doar câteva ore? Ce l-a făcut să uite de mine și să se piardă înăuntrul altei femei? Poate faptul că nu s-a pierdut niciodată în mine. Un suspin îmi scapă printre buze fără să vreau și îmi strâng ochii și mai tare. Nu vreau să îi văd chipul băiatului din fața mea și să găsesc acolo milă. N-am nevoie de așa ceva. Îmi apucă strâns încheieturile și mi le prinde cu o mână deasupra capului, în timp ce cu cealaltă mână mă apucă de bărbie. 

— Uită-te la mine, prințesă. Cuvintele îi ies pe o voce letală și nu știu ce forță divină mă îndeamnă să fac asta, dar îl ascult. 

     Ochii săi verzi mă străfulgeră, făcându-mi măruntaiele să se strângă și sunt surprinsă că tot ce văd acolo este un calm letal. Liniștea dinaintea furtunii...

— Știi ceva, lasă-mă în pace! Nici măcar nu știu cum te cheamă și de când ne-am cunoscut tot ce faci este să mă insulți și să te porți cu mine ca dracu ca mai apoi să apari de cine știe unde și să mă săruți. Și ghici ce, după tot eu sunt aia care te face să vomiți. Vete al diablo! Nu am nevoie de și mai mult rahat în viața mea, sunt îngropată deja până la gât în el. Îi zbier cuvintele în față cuprinsă de frustrare și expresia plină de nedumerire urmată de zâmbetul ștrengar ce îi apare în colțul gurii când mă aude vorbind în spaniolă, mă prinde pe picior greșit.

— Ce ai zis tu acolo? 

— Ți-am zici să te duci dracului!

— La fel de sălbatică ca întotdeauna, prințesă! Spune și zâmbește lasciv, dar îi simt încordarea și nerăbdarea să afle răspunsuri pe care nu sunt dispusă să i le ofer. Ar face bine să își vadă în continuare de viața lui pentru că noi cu siguranță nu suntem prieteni. 

     Îmi adun toată forța și mă smucesc, luându-l prin surprindere. Îl prind pe picior greșit și îmi da drumul la mâini, oferindu-mi în acest fel șansa de a mă îndepărta de perete și a scăpa din capcana în care am căzut cu bună știință.

— Ai face bine să stai de parte de mine. M-ai înțeles? Viața mea este atât de dată peste cap acum, iar tu vii la pachet cu un infern plin de întuneric. Nu știu câți văd asta, dar eu o fac. Stai dracului departe de mine! 

    Îi spun cuvintele privindu-l în ochi și îl văd cum tresare surprins atunci când îi mărturisesc că văd ce încearcă să ascundă. Nu se aștepta la asta. Îi întorc spatele, dar își drege vocea și mă urăsc pentru faptul că încremenesc în loc și mă pregătesc pentru următoarea săgeată pe care este pregătit să o lanseze asupra mea. Am încasat atâtea, încă una va fi o nimica toată. Toată chestia asta cu jignirile a devenit o rutină între noi și chestia asta mă sperie ca naiba. Nu-l vreau în viața mea. N-am nevoie să se apropie nimeni de mine atâta timp cât am experimentat pe pielea mea că oricine pleacă.

— Prințesă, știu că nu ai încredere în mine și mai știu și cât de stricat sunt, crede-mă. Dacă vreodată vei avea nevoie de ajutor, voi fi acolo să ți-l ofer, indiferent despre ce e vorba. Vreau doar să știi asta. 

     Cuvintele lui mă lasă fără replică și înghit în sec, reprimându-mi uimirea. Cu siguranță nu mă așteptam la asta. Ochii încep să mă usture și știu că nu e bine ce fac, dar când îi văd zâmbetul stângaci în colțul gurii, deși nu îi atinge ochii, îi surâd. Mă îngrozește să las pe altcineva să se apropie de mine chiar dacă nu este vorba de nimic romantic. Sunt al naiba de înecată în senzația crudă de abandon. Chipul lui Atlas îmi răsare în minte și clipesc repede ca să nu plâng. Nu îmi permit să fiu slabă. Aprob din cap și mă întorc, fără să îi mai răspund, Plec. Mă îndepărtez cu pași mari și repezi de băiatul ăsta care îmi dă sentimentul straniu că îl cunosc de undeva. Poate dintr-o altă viață. Bine, cred că încep să o iau razna de-a binelea. Atlas este atât de adânc întinat în inima mea încât numai gândul că cineva ar putea crede că i-ar lua locul, îmi provoacă repulsie. Este și va rămâne pentru totdeauna Atlas al meu și dacă ar apărea acum și și-ar cere scuze, l-aș ierta fără să stau pe gânduri. Cred că nici măcar nu aș avea nevoie de scuze, ar fii de ajuns să fie aici.

     Promisiuni peste promisiuni s-au stins în momentul în care el a plecat. Îmi vorbea atât de entuziasmat despre viitorul nostru împreună. Îmi repeta zilnic că el nu își vede viața fără mine și acum...acum a dispărut și a luat o parte substanțială din mine cu el. Atlas al meu nu mi-ar fi făcut asta niciodată. Atlas al meu nu mai există. 

    Nu știu ce voi face cu viața mea căci simt că plutesc în derivă. Am vorbit serios când i-am spus celui care conduce una dintre cele mai date naiba benzi din Queens, nu mai am nimic de pierdut. Dar trebuie să îmi protejez mama. Trebuie să îi deschid ochii în legătură cu iubitul ei soț. În tot acest haos, singurul lucru de care sunt sigură și pe care atât inima cât și creierul mi-l strigă continuu este că nimeni nu îi va lua vreodată locul lui Atlas. Niciodată nu voi permite cuiva să se apropie într-atât de mine. El va rămâne tatuajul meu invizibil și rana mea nevindecabilă. 

Dar ochii ăia. Îi știu de undeva...

                               ***                                                          

     O durere insuportabilă îmi străbate tâmplele și se pare că nu vrea sub nici o formă să dispară de ceva timp. Înjur în gând când ies pe ușa liceului și mă bucur că am scăpat de orele care s-au scurs cu încetinitorul. Nu știu cum am reușit să mă abțin să nu îi rup capul lui Nick atunci când a avut curajul să mă cheme în biroul lui și să mă muștruluiască că am lipsit de la câteva ore. Când îl priveam făcându-mi morală în costumul lui elegant, completat de o cravată și făcând pe cinstitul, ascunzându-se sub rolul directorului onest, mi-a venit să vomit. Primul instinct a fost să încep să îi țip verde în față motivul pentru care am întârziat, dar m-am abținut atunci când m-am gândit că secretara aia băgăcioasă, cu ochelarii ei mari atârnându-i pe nas, se află la câțiva metri dincolo de ușă și este avidă să afle bârfe noi.

     Mă blestem în gând când realizez că va trebui să merg pe jos acasă, dar sunt conștientă ca am luat o decizie bună mergând pe jos de dimineață. Soarele dogorește destul de puternic pentru luna mai și îmi simt pielea încinsă pe sub geaca neagră de piele cu care sunt îmbrăcată. Îmi târșâiesc bocanci pierdută în gânduri când dau cu ochii de un grup de copii ce se joacă plini de entuziasm pe marginea drumului. Mă opresc în loc pentru câteva secunde și îi privesc plină de melancolie. Aș vrea să mai fiu un copil. Le zâmbesc atunci când trec pe lângă ei și îmi arunc privirea  spre băiețelul cu iriși căprui și păr ciocolatiu ce o ține de mână pe fetița de lângă el. Seamănă atât de mult cu micuții din fotografia atârnată în sufrageria mea. Mă frec la ochi și mai privesc încă o dată atent, dar nu îi mai văd în grup. Clar încep să o iau razna. Revinoți odată, Isis! Maldita sea. Trebuie să îmi intre în cap că Isis a murit. A rămas doar Dark. 

    Ajung în fața casei fără să îmi dau seama și văd mașina mamei pe alee. Perfect, acum am ocazia perfectă să vorbim doar noi două. Mă grăbesc să urc scările verandei și să deschid ușa. Ochii îmi rămân pironiți pe imaginea din fața mea și simt că înnebunesc. Cad în genunchi cu ochii pironiți și nu pot procesa ce se întâmplă. 

Așa. Ceva. Nu. Este. Posibil.

— Voy a matarlo con mi mano. Te lo juro!

*voy a matarlo con mi mano. Te lo juro! =Îl voi omorî cu mâna mea. Jur!