Iau telefonul de pe marginea patului și îl arunc enervată pe covorul pufos într-un ton de roz în genul aici-a-vomitat-un-unicorn. Cum de este deja dimineață? O durere îmi străbate tâmplele și mă face să pufnesc iritată în timp ce îmi afund capul în pernă. Alarma continuă să se agite pe fundal și mă simt nevoită să mă ridic, ca să nu fac o criză de isterie la prima oră a dimineții.

Mă reazem în mâini și mă așez în fund pe marginea patului, încercând să mă dezmeticesc puțin înainte să mă ridic, dar evenimentele din noaptea trecută îmi trosnesc prin amintiri și îmi vine să mă îngrop singură la zece metri sub pământ. Nu, tot ar fi prea puțin, cincisprezece ar merge totuși. Tory- bărbatul cu ochii verzi ce deține sala de box- m-a subestimat, iar eu am m-am transformat într-o bombă atomică pe cale să explodeze. Maniacul acela cu nume neidentificat a început să mă ia peste picior, spunând că îl urmăresc și alte bazaconii și m-a făcut să-mi ies din fire. Un pumn. I-am dat un pumn care... nu pot nici acum să cred că am făcut asta! Nemernicul m-a trântit apoi la podea și mi-a imobilizat mâinile, punându-se deasupra mea. Cuvintele lui îmi răsună în minte și acum și fiorul care m-a străbătut când le-a spus, privindu-mă fix, cu ochii ăia înghețați, revine. Îmi frec brațele în încercarea de a face să dispară senzația aia de înghețare și parcă ochii ăia ai lui stau iar în fața mea și mă provoacă să îl sfidez, lucru pe care nu o să ezit o secundă să îl fac. Închid ochii și o imagine vagă îmi străfulgeră mintea, dar nu reușesc să o prind, căci dispare imediat, la fel de repede cum a apărut.

- Ce sălbatică ești! Îmi plac provocările, prințesă. Ține minte asta! Repet cuvintele pe care mi le-a spus și îmi vine să îi crăp capul cu ceva. Idiotul! Măcar a ieșit ceva bun din toate astea. Tory o să mă antreneze.

Mă ridic de pe pat și mă îndrept spre baie, târându-mi picioarele pe podea în timp ce îmi dau vreo câteva palme mintale pentru prostia de a veni așa târziu acasă, deși știam că o să trebuiască să mă trezesc devreme pentru școală. Ce tot îndrug aici, oricum nu aș fi reușit să dorm.

Mă așez în fața oglinzii și dârele negre de dimensiuni astronomice de sub ochii mei mă fac să oftez. Futui! Arăt mai ceva ca un zombie și tare îmi e teamă că nu sunt unul foarte drăguț. Îmi fac un duș rapid și, înfășurată doar într-un prosop, mă întorc în camera mea. O adiere neașteptată îmi face pielea, încă plină de picături de apă, să se înfioare și mă uit surprinsă spre fereastră. Când am deschis-o? Am adormit cu ea așa? Ce naiba, încep să îmi pierd mințile? Revino-ți, idioato! El e alături de noua lui cucerire și fii sigură că nu se gândește nici măcar o secundă la tine.

Cineva își drege vocea gravă și, trezită din reverie, îmi arunc speriată privirea prin cameră. Rămân înmărmurită și privirea mi se oprește asupra patului când văd namila ce stă trântită într-un cot și mă scanează de jos până sus, fără nici o reținere. Îmi strâng mâinile în jurul pieptului pentru a mă asigura că prosopul este bine fixat și mă dau instinctiv un pas în spate, lucru care îl face pe tip să rânjească slinos în colțul gurii. Are un corp bine lucrat și pot pune pariu că nu are mai mult de douăzeci și cinci de ani, dar înfățișarea lui are în ea ceva grotesc, care îmi face stomacul să se întoarcă pe dos, și nu mă refer la cicatricea care îi brăzdează partea stângă a feței de la tâmple până în dreptul nasului. Ochii săi negri au o scânteie nemiloasă și își linge buzele atunci când trece cu privirea spre picioarele mele, pe care soarele nu dorește să își lase amprenta.

- Cine dracului ești și que mierda haces aqui? Las să îmi scape una dintre întrebări în spaniolă și mă enervez la gândul că din cauza agitației am uitat că familia mea e printre puținii care vorbesc spaniolă în Queens și asta datorită sângelui caliente al bunicii, care și-a dorit mult să știm această limbă.

- Vorbești spaniolă?

- Nu, tocmai am vorbit păsărească. Mai bine spune cine ești și ce cauți aici căci mă îndoiesc că ai venit să faci conversație pentru a ne cunoaște mai bine. Spun cuvintele pe un ton zeflemitor și bat nerăbdătoare din picior, încercând să nu trădez panica ce zace în mine și simt cum mă sufocă efectiv cu fiecare secundă în care animalul ăsta își lasă privirea să se delecteze cu imaginea trupului meu.

Păstrează-ți calmul! Îmi ordon și deși fiecare centimetru din mine ar vrea să urle de groază, nu pot face asta, nu îi pot arăta niciun semn de slăbiciune. Dacă am învățat ceva până acum este că sentimentele, de orice fel ar fi ele, sunt o slăbiciune, iar eu nu îmi permit așa ceva. Îmi strâng mâinile în pumn pentru a le masca tremurul și când văd că își linge buzele fără nici o jenă îmi ies din fire.

- Vorbește dracului odată! Încep să îmi pierd răbdarea! Țip la el și iau vaza neagră cu detalii aurii de pe biroul meu și o izbesc de peretele din fața mea. Gestul meu îl ia prin surprindere și îl face să tresară și să se ridice în picioare.

Face un pas în față privindu-mă fix și văd asta în ochii lui, sunt conștientă că vrea să mă intimideze, dar nu o să îi permit așa ceva. Cine este și ce caută aici? Conștiința țipă la mine să fac un pas în spate pentru a repune distanța dintre noi, dar îmi înfrânez impulsul și strâng din dinți atât de tare că îi simt cum trosnesc.

- Trebuie să recunosc, ai boașele mai mari decât mulți dintre ai mei! Nu mă așteptam deloc la asta. Spune și mai face un pas în față, rânjind la mine ca și cum aș fi o prăjitură apetisantă. Ca să îți răspund, sunt Zion. Zion Diablo.

Cuvintele îmi pier într-un nod care mi se formează în gât când aud numele. El Diablo. Zion El Diablo. La dracu, asta nu este bine deloc.

Ce. Caută. La. Mine. Acasă?

MAMA! Gândul îmi străfulgeră mintea și inima îmi pușcă atunci când mă gândesc că s-ar fi putut atinge de ea. E imposibil, Nick nu ar permite așa ceva. Nick nu ar permite nici ca el să ajungă în camera mea. Panica mă cuprinde și închid ochii pentru câteva secunde. Trebuie să te calmezi, Isis! La dracu, nu am nevoie de Isis acum. Am nevoie de Dark. Deschid ochii și îi arunc o căutătură înghețată, susținându-i privirea. Ochii lui negri și felul în care se uită la mine mă fac să simt că mii de tarantule mi se plimbă pe spate, dar nici măcar nu clipesc.

- Ai cinci secunde să îmi spui ce dracului cauți în camera mea și nu îți imagina că numele tău mă impresionează. Ai înțeles?

- Nu te impresionează, așa e? Spune și se apropie de mine, făcându-mă să dau înapoi până mă izbesc de perete și nu mai am unde să fug. M-a încolțit. S-a terminat. Duce mâna la spate și scoate ceva de acolo, dar nu îmi las privirea în jos pentru a vedea. Știu ce este deja. Lipește metalul rece de coapsa mea și începe să plimbe patul armei în sus și în jos, dăruindu-mi fiori ce îmi îngheață sângele în vene. Acum ești impresionată, târfă mică?

Glasul lui rece, care nu prevede nimic bun, mă face să înghit în sec și simt deja cum ochii încep să mă usture și lacrimile încep să mi se adune în colțurile ochilor. Nu pot să fac asta! Nu voi plânge. Nu sunt un copil și nu o să îi ofer ceea ce vrea. Nu știu de ce vrea să mă sperie, dar o să aflu. Sunt sigură că vrea doar asta, deoarece altfel nu ar fi pierdut atâta timp.

- Să nu mai îndrăznești vreodată să mă numești așa! Spun printre dinții încleștați și îl apuc strâns de mâna în care ține arma. Luat prin surprindere, se împleticește câțiva pași în spate și îmi dă ocazia să-i fac vânt mai departe de mine. Nu mă impresionezi, Zion! Am murit acum două zile, crede-mă când îți spun că tu ești pistol cu apă pe lângă tot rahatul care s-a răsturnat în viața mea la momentul actual.

Ochii lui se fac cât cepele și știu că nu s-a așteptat la asta. O am doar pe mama. Și pe Axer. Ei sunt singurii care mai trezesc vreun sentiment în carcasa asta goală care începe să putrezească. El nu știe asta. El nu va afla. Sper doar ca mama să nu...Bingo! Au plecat înainte să mă trezesc eu în dimineața asta ca să treacă pe la spital pentru a o vedea pe mica Ava, fetița surorii lui Nick, născută cu doar două zile în urmă. Un rânjet dement îmi apare pe buze când conștientizarea mă lovește. Jocul tocmai a început!

- Mai ai de gând să îmi irosești mult timp? Întreb în timp ce mă trântesc relaxată pe scaunul din fața biroului și îmi așez picioarele unul peste altul, privindu-l perplexă. O să joc cartea asta până la capăt. Maldita sea, chiar vreau să văd ce vrea de la mine! Am vorbit serios, nu am nimic de pierdut. Am pierdut deja totul.

- Fir-aș al dracului! Tu chiar ai sânge în tine, fetițo. Îmi ești simpatică, să știi. Nimeni nu a mai îndrăznit vreodată să mă sfideze, mai ales o copilă râzgâiată și inconștientă ca tine. Însă, dacă mai îndrăznești vreodată să faci asta, o să îți înfig un glonț în cap, ține minte. Spune și rânjește, dar văd hotărârea din ochii lui.

Sunt speriată? La dracu, da! O să îi arăt asta? În niciun caz. O să continui să îl sfidez? Cu siguranță!

- Omule, ai handicap sau ce? Dacă vrei să îmi tragi un glonț în cap, ești invitatul meu! Am vorbit serios, nu mai am absolut nimic de pierdut. M-ai numit cumva copilă? Pot să pun pariu că nu ai mai mult cu șapte ani decât mine așa că lasă deoparte aerele astea de divă expirată, că nu te prind.

- Acum văd ce îi place lui Kasper la tine. Nu îl înghit și într-o zi o să moră de mâna mea, dar nemernicul și-a găsit cea mai bună puicuță.

Ok, acum mă întreb serios dacă tipul ăsta nu e cumva drogat. Ce tot îndrugă pe aici și cine mama naiba e Kasper? Nu am auzit numele ăsta niciodată în viața reală. Gândul mă duce la desenele cu fantoma Kasper și rânjesc deși nu știu despre ce vorbește nebunul ăsta. A venit aici să se joace, păcat că nu i-a adus nimeni la cunoștiință că eu nu pierd niciodată.

-Ești pe pastile sau ceva, omule? Singurul Kasper pe care îl cunosc e ăla din desene.

- Hai să nu ne ascundem după deget acum. Spune și îmi aruncă un rânjet plin de subînțlesuri neortodoxe. Oh, clar e fumat. Hai că nu mă mai lungesc. Spune-i drăguțului de Nicky că dacă nu își plătește datoria până vineri o să mă asigur că o să îi am capul atârnat pe peretele din sufrageria mea, drept trofeu.

Cuvintele lui îmi ajung la urechi, însă creierul meu refuză cu desăvârșire să le proceseze. Nu. Nu. Nu. Nick nu ar face niciodată așa ceva. Nick nu s-ar înhăita cu asemenea oameni. Nu ar putea să ne pună pe mine și pe mama în asemenea pericol. Dar a făcut-o, altfel Zion nu ar fi aici. Dacă mama ar fi fost acasă ce s-ar fi întâmplat? Nu îmi pasă ce se întâmplă cu mine, dar ea? O să dispară imediat din viața noastră. Nemernicul!

- Ce datorie, Zion? Scrâșnesc din dinți când rostesc cuvintele cu voce tare. Nu pot crede așa ceva.

- O să îți spună el mai multe. Apropo, transmite-i salutări din partea mea lui Kasper! Spune-i că păpușica lui m-a făcut aproape să îmi dau drumul doar uitându-se la mine cu ochii ăia albaștri printre genele alea lungi și al naibii de senzuale.

- Vete al infierno, Zion! Nu știu cine e Kasper ăsta de care tot vorbești. Spun plină de nervi. Vreau să scap mai repede de el. Trebuie să-mi dau seama ce urmează să fac în continuare.

- Oh, păpușică, ești tare secretoasă! Sinn îți spune ceva? Spune plin de zeflemea, iar pe mine mă bufnește râsul la auzul poreclei.

- Porecle mai stupide de atât puteați găsi? Nu știu cine e Sinn sau Kasper sau cum dracu l-o chema și sincer mi se rupe și de soarta lui Nick. Doar cară-te odată din casa mea!

- La revedere, păpușică! Poate dacă ne vedeam în alte circumstanțe s-ar fi înfiripat ceva între noi. Spune și îmi aruncă un zâmbet de data asta puțin stângaci. Ce e în neregulă cu tipul acesta? Tocmai m-a amenințat cu o blestemată de armă.

- Nu la revedere, Zion. Ci Adio. Eu nu plănuiesc să te mai văd. Dă-i drumul din casa mea. Acum!

Își dă ochii peste cap, dar totuși, înainte de a părăsii camera, își mai plimbă încă o dată privirea pe corpul meu și văd un licăr care se aprinde în ochii lui. Visează în continuare, cariño!

***

Maldita sea. Maldita sea. Maldita sea.

Ce o să fac eu acum? Cum o să îi explic mamei toate astea? Și mai important, mă va crede sau Nick va continua să își joace cartea și să o mintă ca pe ultima toantă?

Merg cu pași apăsați spre școală, fiind conștientă că prima oră e pierdută. Nu am luat OZN-ul, deși aveam atâta nevoie de el. Sunt prea agitată și alt accident e ultimul lucru de care am nevoie acum. Capul îmi explodează și sunt vag conștientă de lumea din jur, în timp ce merg cufundată în gânduri. Bine că merg pe ruta asta de trei ani de zile, astfel cu siguranță m-aș fi rătăcit. Nu mă pot concentra la nimic în afară de vâjâitul enervant din urechile mele și tremurul mâinilor parcă alimentate de un generator. Revinoți odată! Am fost atât de aproape de moarte. Mama mea ar fi putut fii rănită. Unde naiba ești Atlas? Chiar era nevoie să dispari acum? Pentru câteva clipe gândul îmi zboară în direcția lui și mă blestem că mi-am permis să fac asta.

Cineva mă înșfacă de braț când trec prin dreptul unei alei întunecate și mă lipește de zidul din spatele meu, împingându-se în mine și dându-mi fiori pe șira spinării. Vreau să țip, să cer ajutor, orice, dar mâna persoanei cu pricina este sigilată peste gura mea și nu pot să scot niciun sunet. Este un el. Nu îi pot vedea fața datorită șepcii cu echipa Queens pe care o poartă și peste care are trasă gluga hanoracului negru. Un rânjet îi arcuiește buzele, singurul detaliu al feței pe care îl pot vedea, și o iau complet razna. Îmi înfig dinții în mâna lui și strâng până simt un gust metalic pe limbă, dar nu scoate niciun sunet.

- Pot să știu și eu ce mama dracului căuta Zion Diablo la tine acasă? Vreau un răspuns sincer pentru că eu sunt cât de poate de serios în momentul ăsta!