Nu i-am dat drumul. Mi-e frică de prăbușire. Nu știu dacă îmi pot menține singură greutatea. Pe lângă toate astea, mi-a lipsit atât de mult. Nici măcar nu știu de ce este aici. Ultima dată i-am frânt inima. Totul pentru Atlas.

    Îmi las capul să se odihnească pe pieptul lui și îi simt bătăile inimi. Nu credeam că o să mai fac asta vreodată. Este atât de agitat. Inspir cu nesaț mirosul lemnos al parfumului său. Încă nu l-a schimbat. Pot să jur că nu o va face vreodată.

    Neașteptat, își trece o mână pe sub picioarele mele și mișcarea bruscă îmi trimite o săgeată înveninată și plină cu durere în ceafă. Amețeala mă izbește fără milă și strâng pleoapele cât de tare pot. Dacă îl las să vadă că nu sunt bine, se va agita și mai tare. Mă ridică ca și cum nu aș cântări nici cât un fulg de nea și își sprijină cealaltă mână pe spatele meu, chiar deasupra tivului blugilor. Cum de nu am realizat niciodată cât de dor îmi este de el?

    — Mi-a fost atât de dor de tine, iepuraș. Spune chiar înainte să mă așeze, cu o grijă exagerată, pe cea mai apropiată bancă.

    — Crezi că o să mă poți ierta vreodată?

    Cuvintele îmi ies pe gură fără să gândesc și le regret imediat ce îi văd expresia. Ochii încep să mă usture și izbucnesc în plâns, nu mă pot opri. Nu o să reușesc niciodată să fiu puternică. Isis nu o va lăsa niciodată pe Dark să triumfe. Fața lui Arex este un amestec de durere, uimire și...nedumerire.

    — Pentru ce să te iert, iepuraș?

    — Pentru tot. Pentru că am făcut cea mai mare greșeală din viața mea atunci când te-am lăsat să pleci, pentru că nu am încercat mai mult să te găsesc...pentru că ți-am frânt inima. Atunci, la aeroport, ar fi trebuit să strig după tine. Ar fi trebuit să îți spun că îmi vei lipsi cu adevărat.

    — Nu îți poți controla inima. Nu ești vinovată.

    — Cum de mă mai poți măcar privi în ochi? Cred că îți provoc repulsie.

Cu un an și jumătate în urmă

   Merg în spatele lui cu ochii plecați în pământ. Stă la un pas în fața mea cu umerii pleoștiți și își târăște bagajul printre oamenii ce se învălmășesc în aeroport.

   Mă sufocă gândul că nu o să îl mai văd și că nu o să mai fie acolo în fiecare dimineață pentru ciocolata caldă și discuția dinaintea orelor. El nu a venit, l-am rugat să nu facă asta. Știu că l-ar fi durut și mai tare.

   Cu toate că eram conștientă de sentimentele lui, le-am ignorat. Speram că va cunoaște pe cineva și că îl atrag doar pentru că petrecem timp împreună.

    O voce de femeie anunță îmbarcarea avionului spre Buenos Aires și simt cum respirația mi se oprește de tot atunci când se întoarce spre mine. Are ochii roșii și nici nu se sfiește să ascundă asta. Lacrimile încep să îmi curgă pe obraji și jur că aș fi în stare să cad în genunchi și să îl implor să nu plece, dar știu că nu îi va face bine să rămână aici. Îi respect alegerea.

    Își lasă bagajul să se trântească cu zgomot pe podea și își încolăcește brațele în jurul meu. Mă las înconjurată de senzația pe care știam că e posibil să nu o mai simt niciodată și îmi strâng mâinile în jurul gâtului său, lăsându-mi capul pe pieptul lui pentru a-i mai asculta încă o dată bătăile inimii, așa cum obișnuiam să ne prostim.

    — Te iubesc. Spun sugrumat și îl strâng și mai tare la piept.

    — Nu așa cum o fac eu, broscuță.

     Imediat ce rostește cuvintele se dă înapoi câțiva pași. Se apleacă și mă sărută pe frunte, poposind câteva clipe cu buzele acolo. Se întoarce și pleacă. Asta a fost tot. Nu se mai uită nici măcar o dată în urma lui...

     — Nu aș putea niciodată să simt repulsie pentru tine, prostuțo. Ești singura lumină din întunericul meu.

    Cuvintele lui o readuc la suprafață pe Isis și nu știu cum să o ascund la loc. Cu el, nu vreau asta. „ Ești singura lumină din întunericul meu", cuvintele lui m-au lovit așa de tare și îngrijorarea a început să se răspândească prin mine și să ronțăie totul în jur.

    — Părul tău! Nu îmi vine să cred ce i-ai făcut.

    Își duce șovăitor degetele spre vârfurile, acum negre, ale părului meu și simt un gol în stomac când realitatea mă lovește. Abia îmi ajungea până la umeri. Ce tocmai am făcut? Mă privește ca pe un extraterestru și îmi dau seama de ce. Știu ce vede. Nu a mai rămas nimic din ce a lăsat în urmă în urmă acum un an și jumătate.

      — O schimbare. Spun și forțez un zâmbet. Nu îți place?

    — Broscuță, e imposibil să nu-mi placă ceva la tine.

      — Eu, trebuie...trebuie să plec. Spun grăbit. Nu pot să mai rămân. Mă face vulnerabilă.

     — Te duc eu, broscuță.

     — Nu e nevoie. Spun și mă ridic înainte să mai apuce să zică ceva.

                                                                  ***

    Îmi târșâiesc picioarele pe holul interminabil și îmi țin privirea ațintită în față, încercând să ignor pe cât pot privirile ațintite asupra mea. De ce mama dracului se uită la mine ca și cum aș fi o anomalie? Atlas...toți au auzit ce a făcut.

     Îmi zăresc dulapul dar lângă el se află „Grupul Viperelor", însă le lipsește șefa. Asta chiar este o anomalie. Înghit în sec când văd cum îmi aruncă ocheade și râd pe înfundate atunci când mă văd apropiindu-mă. Oare dacă aș face cale întoarsă acum? Încerc să îmi înghit nodul din gât și să îmi fac curaj să merg cu pași siguri și apăsați până la ele.

    Trec pe lângă ele cu privirea înainte și văd cu coada ochiului cum încep să își dea coate și să se umfle de râs.

    — Simt miros de depresie pe aici, fetelor. Voi nu? Spune una din ele și pot jura că e javra de Addison, după râsul de hienă înfometată.

Calmează-te.

Rămâi rațională.

Nu îi da satisfacție.

Asta își dorește.

O reacție.

    — Cred că are loc „depresia părului", sărăcuța. Aproape îmi vine să lăcrimez pentru ea.

      De data asta, Leea este cea care vorbește și mândria din vocea ei îmi întunecă judecata. Îmi strâng pumnii atât de tare că pot să simt cum unghiile îmi sfârtecă pielea, dar nu mă interesează. Mă întorc pe călcâie și mă apropii de ele, privindu-le în ochi pe fiecare.

Frică.

Asta văd în ochii lor acum.

O să le arăt ce înseamnă teroarea.

Dark e aici acum și e de necontrolat.

    — Aveați ceva de zis? Sau nu puteți vorbii până nu vine Rose să vă dea permisiunea?

     —  Ah, drăguțo! Nu știai? Rose a plecat cu iubițelul tău drag. Acum eu sunt șefa grupului. Sâsâie Leea printre dinți și văd în privirea ei cât de tare o încântă asta.

A plecat? Cu el? Așa ceva e imposibil!

      Respirația începe să mi se accelereze și simt că inima este pe cale să îmi iasă din piept. Cuvintele ei îmi răsună în cap repetat, alături de imaginile din acea seară și de cuvintele lui. Mă împleticesc un pas în spate, apoi altul și nu știu cum să reacționez. Nu știu ce să fac. El... nu poate pleca cu ea fără nici o explicație.

     Le privesc zăpăcită și faptul că le las să mă vadă așa mă omoară, dar nu pot să mă adun. El...el m-a părăsit ca să plece cu ea. Continui să dau cu spatele, dar mă lovesc de un piept masiv, care își înconjoară imediat brațele în jurul mijlocului meu. Nu știu cine este, dar nu îmi pasă dacă asta mă salvează de ele. Refuz să îmi ridic privirea spre el. O mențin asupra viperelor care au făcut niște fețe demne de fotografiat. Nu se așteptau la asta. Eu nu mă așteptam la asta.

     Străinul mă trage mai aproape, de parcă ar vrea să mă bage în sufletul lui, și își lipește buzele pe zona de sub urechea mea. Acea zonă erogenă care mă înnebunește. Buzele fierbinți i se lipesc de pielea mea și simt un parfum, unul cunoscut, dar nu îmi pot da seama de unde.

    — Prințesă, revino-ți! Nu le lăsa să te vadă așa. Șoptește în așa fel încât doar eu și el să auzim.