Sună de cinci minute. Cinci nenorocite de minute de zgomot continuu. Vreau să mă întind ca să o opresc, dar fiecare mușchi din trupul meu refuză asta. Mă simt amorțită.

     M-am întrebat mereu cum se simte atunci când cazi în gol. Mai există o lumină la capătul tunelului? Cred că la a mea s-au terminat bateriile, deoarece nu prea reușesc să o zăresc. Mă prăbușesc în neant și cel mai frică îmi este de mine. Nu îmi doresc ca această cădere să-și găsească sfârșitul. Nu vreau să simt.

      Zac aici de două ore. Îmi pare totul atât de incert. Detaliile au cam dispărut. Nu îmi amintesc decât că m-am ridicat de pe peluză, îndepărtându-i mâinile Alissei ca și cum m-ar fi ars. Nu știu cum am ajuns în camera mea sau când m-am trântit pe pat, dar cert e că am făcut-o.

      Sunt murdară. Și nu mă refer la hainele îmbibate cu nisip de care nu m-am sinchisit să mă schimb înainte să mă trântesc peste cearșafurile mele albe, Iubirea asta păcătoasă ne-a consumat pe amândoi până la refuz. Ne-a pângărit sufletele și le-a înmuiat în smoală, ca să prindă crustă.

     — Scumpo, trezirea!

      Vocea mamei răsună în încăpere, dar nu fac nici o mișcare. Nu mă simt capabilă. Îmi fixez privirea asupra unei atracții galactice inexistente de pe tavan și mă prefac că nu am auzit-o. Poate va crede că dorm și pleacă.

     Nu se întâmplă deloc așa. Se apropie de noptiera de lângă pat și înhață telefonul pentru a opri sunetul asurzitor care răsună în încăpere, neobosit. Apasă pe ecran o dată și s-a oprit. E liniște. Atât de liniște încât îmi pot auzi gândurile, aproape că reușesc să le ating durerea, asta dacă aș fi capabilă să îmi întind mâna.

     — Isis! Ce se întâmplă cu tine?

Teamă.

Uimire.

Confuzie.

Poate disperare.

     Simt toate astea în vocea ei, dar nu o privesc. Nu pot să o fac. Mi-e prea rușine. Oare în ce hal arăt? Cât de distrusă par?

     — A plecat, mamă. M-a părăsit!

      Este singurul lucru pe care reușesc să-l rostesc, iar vocea mea e atât de seacă, atât de fără inflexiune, atât de impersonală, că mă sperie până și pe mine. Mă simt ca și cum sufletul meu s-ar plimba pe undeva, pe o insulă pustie și însorită, pe când trupul meu zace aici, inert.

      —  Atlas, scumpo?

      — Doza mea de roz.

      Asta e tot ce spun. Mă ridic și intru în baie. Am nevoie să curăț toată mizeria asta de pe mine. Tot dezastrul din viața mea. Voi alunga stafiile din peisaj și mă voi asorta cu griul. De azi nu mai sunt Isis cea colorată și plină de viață. De azi sunt Dark!

                                                                                  ***

        Cobor scările cu lejeritate și simt un miros de clătite. Hmm, cred că Nick vrea să se joace cu papilele noastre gustative, dar imediat cum mirosul se intensifică, stomacul mi se întoarce pe jos. Ahh, se pare că nu prea pot să mănânc!

       — Bună dimineața, familie! Spun când intru în bucătărie și amândoi își întorc privirile plini de uimire.

     Mă analizează din cap până în picioare și nu știu ce văd, dar știu că îi șochează.

     — Schimbare de look, hă? Întreabă Nick, rânjind fals. Știe.

     — Aș zice, schimbare de personalitate, mai degrabă. Zic și îi fac cu ochiul jucăuș.

      Forțez un zâmbet, care sunt sigură că îmi iese mai mult sub formă de grimasă, dar nu îmi bat prea mult capul cu asta. Îmi plimb ochii pe imensa insulă din mijlocul bucătăriei și caut cu privirea ceva ce aici ar trebui să fie, dar lipsește. Acum v-ați găsit să prindeți picioare și să dispăreți?

      — Pss!

     Îl aud pe Nick pâsâind și nici nu apuc să clipesc că cheile mele de la motor încep să zboare prin aer. Le prind cu ușurință – se pare că mă ajută să fiu majoretă, am instincte mai bune - și strâng metalul rece între degete. Deja simt adrenalina.

     Sângele începe să-mi pulseze mai repede în vene și închid ochii. Îmi imaginez că îmi accelerez micul monstruleț până simt cum își pierde controlul sub mine. Îmi aud inima bătându-mi în urechi și îmi strâng și mai tare pleoapele.

Bum.

Bum.

Bum.

     — Pe ele le căutai. Spune Nick, dar nu este o întrebare. Nu mănânci?

     — Nu în dimineața asta. Vă iubesc!

    Fără să aștept un răspuns, mă întorc spre ieșire. Merg apăsat spre garaj și când îl deschid, o văd. E acolo și e dornică să îmi ofere ceea ce am nevoie. Închid ochii și trag aer în piept în timp ce mă îndrept spre ea. O voce mică și pierdută din interiorul capului meu țipă cât de tare poate, să fiu rațională și să mă comport matur, dar azi nu îmi doresc să o ascult.

     — Isis, putem vorbi puțin?

      Cine se crede să apară aici și să îmi ceară asta? A fost ca și mama mea ani de zile, dar acum nu. Progenitura ei s-a hotărât să își ia tălpășița așa că ar face bine să o facă și ea. Nu vreau să mai am nici o legătură cu familia asta.

     — Prefer Dark, iar răspunsul la întrebarea dumneavoastră este nu. Mă grăbesc.

     — E...e despre el. Nu îi pot susține nebunia asta.

    — Prea târziu, Alissa. Dacă aveai ceva de zis, trebuia să o zici aseară. Nu dau doi bani pe el acum.

      Nu o să îmi permit să fac greșeala asta din nou. Nu vreau să aud nimic ce ar putea-o aduce înapoi pe Isis, mi-e frică de ea. Mă sperie suferința pe care ar trebui să o îndur dacă aș privi înăuntrul meu. De ce mama naibii crede ea că eu sunt aici să ascult? M-am săturat să îi repar greșelile. Regret că nu îmi pot ține promisiunea...

     — Nu cred că l-ai uitat peste noapte.

      — Am făcut exact ce a făcut și el.

       Nu îi dau șansa să mai spună nimic. Încalec pe OZN și plec înainte să aibă ocazia de a îmi împuia iar capul cu prostii. Nu am nevoie de rahaturile lor în viața mea. Bocancii negri îmi atârnă greu în picioare și încerc din răsputeri să îmi amintesc dacă i-am purtat măcar de două ori. Cred că nu. Naiva de Isis purta mai mult teniși. A fost plăcut să mă privesc în oglindă înainte să plec și să nu mai văd aceeași persoană ca ieri. Dacă am ca variante doar alb și negru, o să le port cu mândrie. Nu voi mai fugi de ele.

     O idee trăsnită îmi trece prin cap când trec pe lângă salonul lui Karl, fratele mamei, și trag imediat pe dreapta. Îți jur că nu mă vei mai recunoaște. Îmi jur mie că nici eu nu o voi mai face.

     Îmi parchez cu grijă bestiuța și îmi dau casca jos cu reticență. Gândurile îmi sunt învălmășite și nu știu dacă iau decizia corectă și sunt mai mult ca sigură că voi regreta amarnic nebunia asta, dar am nevoie de o schimbare. Privesc fix în salon prin geamurile supradimensionate și al naiba de curate. Oare la cât se trezește femeia asta ca să le curețe așa? Închid ochii strâns și scutur din cap în încercarea de a alunga vocea care zbiară la mine că fac o greșeală. Nu pot să mai arăt ca fata pe care a lăsat-o în urmă. Nu vreau asta.

    — Neața, lume. Unchiule Karl, ai puțin timp și pentru mine? Încep să vorbesc imediat ce intru pe ușă.

     — Siempre tengo tiempo para ti, bebita! Spune unchiul Karl cu un zâmbet cât Casa Poporului și vine spre mine cu brațele deschise.

    Își încolăcește brațele în jurul meu și jur că dacă nu ar fi venit Rosa, sigur m-ar fi lăsat fără aer. Pentru un tip de vreo 40 de ani, arată destul de copilăros. Îi place să poarte haine de puștani ca să se amestece cu cei „la modă". Unchiul meu a fost întotdeauna așa. Rosa spune mereu că oricât ar înainta în vârstă va rămâne mereu un copil, dar cred că asta îi place de fapt la el cel mai mult. Îi privesc și un zâmbet îmi joacă pe buze fără să vreau. Există atâta căldură în ochii lor, flama iubirii dintre ei electrizează aerul de fiecare dată când se privesc, chiar dacă au trecut mai bine de zece ani de când sunt împreună. Ei mă fac să cred în iubire. În iubirea adevărată.

     — Ce te aduce pe aici, hermosa? Întreabă Rosa, soția lui, la fel de zâmbitoare. Mereu i-am invidiat părul creț.

     Nu știu unde a găsit-o pe argentiniana asta, dar jur că este absolut superbă. Buzele pline și ochii caramelizați, cărora li se adaugă și părul creț de culoarea cafelei, te fac să înnebunești de-a binelea, fără să te mai uiți la trupul care și la treizeci și cinci de ani arată ca al unei tinere de douăzeci.

     — Am nevoie de o schimbare.

    — Mama mia! Sigur ești în regulă? Țipă Karl, entuziasmat. Ce îi facem?

     — Taie-l. Până la umeri. Și vreau să îl facem...hmm. Roșcat?!

     — Chica, estas loca?!Țipă Rosa terifiată când aude ce am de gând, doar că nici nu își imaginează câtă nevoie am de asta. Mama ta o să ne omoare cu siguranță pe toți trei.

      — O să îi spun că unchiul Karl m-a folosit pe post de cobai împotriva voinței mele. Arunc replica și hohote de râs îmi părăsesc gâtlejul când văd în oglindă fața terifiată a unchiului meu. Nu poate sta serios, izbucnește într-un râs care mă face să mă gândesc la o capră pe moarte care se chinuie să cânte la cimpoi.

                                                                                          ***

      — Adelaide o va lua razna, te lo juro! Îți place?

     — Me encanta, tio. Gracias! Spun și forțez un zâmbet, dar acesta nu îmi atinge și ochii. Nu o recunosc pe fata din oglindă. Avem câteva trăsături comune, dar cu siguranță nu sunt eu. Ochii au în continuare aceeași nuanță ca a cerului, nasul este de asemenea puțin cârn și se zăresc câțiva pistrui, dar cu siguranță e doar cineva care îmi seamănă. Nu am cum să fiu eu.

      Cine ești? Asta e prima întrebare care îmi vine în minte atunci când privesc oglinda. Îmi întorc capul și zăresc părul lung și nisipiu zăcând la picioarele mele. Nu îmi vine să cred că am avut puterea să fac asta. Ieri, numai gândul să se apropie cineva cu foarfeca de părul meu m-ar fi făcut să mă pierd cu firea și să vărs lacrimi amare, azi sunt aici și am făcut asta. Astăzi sunt alt om. Părul de culoarea focului mocnit, cu umbre blonde, îmi lucește în lumina razelor de soare ce intră pe geam și nu știu cine e persoana care mă privește în oglindă.

     — Cuanto, tio? Întreb brusc alarmată. Simt nevoia de aer.

    — Nada, bebita.

     — Gracias! Acum trebuie să fug la ore. Vă iubesc!

     Mai arunc o privire oglinzii și mă ridic. Ies pe ușă cu capul sus și nu îmi permit să mai privesc o ultimă dată cu regret la ceea ce tocmai am făcut. Nu pot.

    Îmi pun casca pe cap cu grijă în timp ce privesc ceasul. Fir-ar, s-au cam dus primele două ore. Un motor verde neon trece pe lângă mine cu o viteză care îmi face sângele să fiarbă. Cel de pe el își duce mâna la cască și mă salută. M-a provocat. Știu că e un el. Văd asta în modul în care i se mulează geaca de piele pe mușchii spatelui. E aproape de limită, dar știu că îl pot întrece.

     Mă urc pe OZN și imediat apăs accelerația. O apăs atât de tare încât vitezometrul urcă în nici câteva secunde. Nici măcar cel mai tare drog nu bate acest sentiment. Parcă nu mai sunt pe planeta asta. Oare mi-am primit biletul spre altă viață? Adrenalina îmi pompează în vene și simt că o iau razna, nu mă pot opri. Mai am doar puțin. Apăs accelerația la maximum. Trec pe lângă el în trombă în timp ce îl salut și eu la rândul meu.

    Încep să râd ca o nebună, nu știu de ce fac asta, dar o fac. Păcat că el nu are de unde să știe că nu pierd nici o provocare. Euforia mi se instalează în vene și simt că zbor, dacă ar fi acesta...drumul spre cer?

      — Astro, treci aici! Oprește! Aud țipătul pițigăiat al unei bătrâne de pe trotuar și îl văd. Mama dracului!

NU!

NU!

NU!

NU!

      Futu-i, așa ceva nu se poate întâmpla! Trag de cadru cât de tare pot spre stânga și imediat observ pietrișul de lângă trotuar. Asta nu e bine. NU. E . DELOC. BINE. Apăs frâna cu disperare, dar e degeaba. Nu știu cum se întâmplă totul, nici măcar nu realizez unde sunt sau dacă mai sunt.

Aer.

Respiră.

Deschide ochii.

Cerul.

Sunt vie?

     O greutate îmi zdrobește trupul făcându-mi coastele să urle de durere și împing grămada de fiare de pe mine cu toată puterea de care sunt capabilă, dar nu reușesc să o urnesc din loc. Ochii încep să mi se închidă și mă chinui atât de tare să nu adorm, dar știu că dacă o voi face, nu voi mai simți nimic.

    Mai vreau să simt ceva?

     Deodată, simt cum greutatea ce îmi apasă coastele dispare și pot să mă mișc din nou. Motociclistul de mai devreme se află deasupra mea, încercând să facă motorul să stea drept. Încerc să mă mișc și constat că nu simt nici o durere, dar cel mai probabil se datorează adrenalinei.

     — Iepuraș, ești bine? Mă întreabă tipul din fața mea și mă lipește de pieptul lui, imediat ce mă ridic.

      Simt vag cum cineva trece în fugă pe lângă noi și îmi întorc capul spre  bătrâna de mai devreme care aleargă să își ia în brațe câinele ce latră ca apucatul.

      — Ce bine că sunteți mai îngrijorată pentru potaia aia decât pentru fata care și-a riscat viața ca să o salveze! Strigă străinul ce mă ține în brațe către femeia ce își mângâie agitată ghemotocul negru de blană. Vocea, trupul, atingerea, apelativul pe care îl folosește. Toate îmi par vag cunoscute, dar nu reușesc să pun lucrurile cap la cap oricât aș încerca.

      — Ci...Cine ești, eroule? Îl întreb și mă dau câțiva pași în spate, dar mă simt atât de amețită încât simt nevoia să mă apuc de brațul lui. Lucru pe care îl și fac. De ce mama naiba am folosit acest apelativ? Chiar am luat-o razna.

     — Nu mă recunoști? Mă simt profund jignit! Spune și își duce mâna spre inimă, mimând dramatic dezamăgirea.

    — Iartă-mă, dar totul este mult prea în ceață. Îți poți da casca jos?

      Privesc cum își ridică mâna și o dă jos, lăsându-mă să îi văd chipul. Ochii săi albaștri mă privesc plini de căldură, dar agitați. Lasă casca să îi alunece printre degete și să se izbească de asfalt și îl revăd. Nu îmi vine să cred că este aici. Când naiba s-a întors?

    — Tu...ești aici. Spun nedumerită și mă dau un pas în spate, dar mă clatin și acesta mă prinde de talie, lipindu-mă de el. Mă trag înapoi cât să îi pot vedea fața. Am halucinații? Întreb confuză.

     — Ai vise cu mine, iepuraș? Întreabă acesta și rânjește mânzește în colțul gurii.

— Cum...Cum e posibil? Te-ai întors cu adevărat?

— Da, iepuraș. M-am întors și nu am de gând să mai plec.

     Nu mă simt capabilă să mai scot niciun nenorocit de cuvânt, deși aș avea atât de multe să îi spun. E aici, în fața mea, după mai bine de un an. Simt cum ochii încep să mă usture și tot ce fac este să îi sar în brațe. Îmi înfășor brațele în jurul lui și îmi îngrop capul în scobitura gâtului său. Mirosul său de mosc amestecat cu ceva dulce, ceva ce nu pot descoperi, mă înnebunește. Întotdeauna i-am adorat mirosul. Îmi las picioarele să îi înconjoare stinghere talia, iar când acesta își lasă capul să se odihnească pe umărul meu și mă strânge și mai tare la piept, simt cum pot să respir din nou după tot ce s-a întâmplat. A venit exact la momentul potrivit. E sufletul meu geamăn, sigur a simțit că am nevoie de el. Se învârte de câteva ori cu mine încolăcită ca un șarpe în jurul lui și un chicotit ușor îmi scapă printre buze.

     — Nici nu ai idee cât de dor mi-a fost de tine, vierme! Țip la el și îi dau un pumn în umăr, lucru care îl face să se clatine ușor și pentru o secundă am impresia că o să aterizăm amândoi pe jos.

     — În sfârșit pot să respir. Acum, după mult timp, mă simt acasă. Spune și își lipește buzele de fruntea mea, lăsându-le să poposească acolo câteva secunde. Vreau să îți văd ochii ăia minunați. Dă-ți casca jos, iepuraș!

    Mă uit la el câteva secunde, așteptând să mă lase jos, dar nu o face. Îmi ridic casca încet de pe cap, atât din cauza durerii, dar și a fricii ce mi s-a infiltrat în oase. Dacă nu îi va plăcea de noua eu? Dacă nu va fi capabil să o vadă pe Isis dincolo de Dark? Îmi dau casca jos și mă uit la el. Mă privește înghețat, aproape că nici nu respiră, iar buzele lui formează un O perfect.

Trec 10 secunde.

30 de secunde.

45 de secunde.

1 minut,

    — Spune-mi că cineva ți-a pus arma la tâmplă și te-a amenințat să faci asta. Nu văd altă variantă. Asta e tot ce reușește să spună după un minut întreg de tăcere, iar eu izbucnesc în râs la vederea expresiei lui îngrozite.

     — M-a amenințat un spiriduș când am încercat să îi fur oala cu aur după ce m-a alergat de-a lungul curcubeului. Am fost atât de speriată! Spun disimulând spaima.

    — Ai făcut asta de bunăvoie? Întreabă și mă prinde de bărbie pentru a îmi cerceta chipul, dar anticearcănul meu își face foarte bine treaba și picăturile alea pentru ochi fac minuni. Ce s-a întâmplat, iepuraș?

    — Nu s-a întâmplat nimic. Spun și forțez un zâmbet. Am avut nevoie de o schimbare.

    Intenționează să spună ceva, dar își înghite cuvintele când icnesc. O durere ascuțită îmi străbate capul și simt cum creierul meu este pe care să explodeze. Îmi duc mâna la ceafă și simt un lichid vâscos pe vârfurile degetelor. Mâna începe să îmi tremure și privesc cu spaimă pata de sânge de pe degetele mele. Asta nu e bine. ASTA. NU. E. DELOC. BINE.

    — Să mergem la spital! Îmi spune și își trece o mână pe sub genunchii mei, ridicându-mă în brațe.

     — Arex, nu mergem nicăieri! Mă simt bine. Când te-ai întors? Încerc să schimb subiectul în speranța că va uita de ideea de a mă duce la spital.

     — Cum adică nu mergem nicăieri? Tu vezi în ce stare ești? Nu am de gând să îți permit să faci pe martira doar pentru că așa îți dorești tu și vrei să pari vitează. Nu aș putea să mă iert dacă ți s-ar întâmpla ceva! Aruncă agitat cuvintele și nu știu dacă eu mă lipesc de pieptul lui sau el mă trage spre el. Tot ce știu e că, căldura trupurilor noastre se unește dând naștere unei flăcări.

     Mâinile lui îmi înconjoară talia și își lasă capul să se odihnească în scobitura gâtului meu. Respiră precipitat, chiar sub urechea mea. Îmi înfășor brațele în jurul său și mă joc ușor cu părul lui de la ceafă, încercând să alung durerea de cap ce mă face să rămân fără aer. Am nevoie de distragere.

    — Sunt în regulă, îți promit! Șoptesc cu buzele lipite de urechea lui și simt cum încordarea îi părăsește încet trupul, risipindu-se în lumina albastră a acestei lumi negre pe care cu toții o vom părăsi...într-o zi.

     — Trebuie să te vadă un doctor, uită-te și tu în ce hal ești. Abia te ții pe picioare!

     — Arex, șoptesc ușor și îi iau fața în palme. Mă simt bine. Dacă merg la spital, mama va afla și pot să jur că nu voi mai pune mâna pe motor în viața mea.

      Îl privesc în ochi și pot vedea câte furtuni se duc în interiorul lui. Băiatul ăsta este mai distrus decât lasă să se vadă. Îmi plimb ușor degetele peste pomeții lui și văd cum obrajii lui prind o tentă roșiatică și un zâmbet timid îi apare pe buze, dar cu toate astea simt cum inima lui este făcută bucăți și împrăștiată prin unghere întunecate. Ceva s-a întâmplat și am de gând să aflu cu orice preț.