Mama se năpustește asupra mea luându-mi tot aerul cu îmbrățișarea ei de urs, dar nu mă plâng. Mă bucur că este bine. Îmi mut privirea peste umărul ei și îl privesc. Stă lângă marginea patului cu mâinile îndesate adânc în buzunare și maxilarul încleștat. Dacă nu l-aș cunoaște aș putea crede chiar că îmbrățișarea mamei îl irită. 

   Nu pot să cred că era cât pe ce ca mama să îl găsească cu mâna în pantalonii mei, dacă nu s-ar fi oprit la timp. I-a păsat suficient încât să nu mă supună la așa ceva. Poate că nu e așa un monstru cum pare. 

   Îmi prinde privirea și se ancorează în ea. Verdele lui este atât de aprins doar când este furios, am constat asta în puținul timp petrecut împreună, dar nu îmi dau seama dacă eu sunt elementul furiei. Cu ce am mai greșit și de data asta?

    Amintirile de dinainte de a îmi pierde cunoștiința mă lovesc din plin și știu, sunt sigură că a fost acolo. El m-a scos de acolo, dar acum unde este? Poate că mulți m-ar crede nebună, dar știu ce am simțit. În viața asta doar el mi-a oferit acel sentiment de siguranță deplină. El a fost scutul meu în toți anii ăștia și se pare că încă nu și-a părăsit rolul. Vinovăția dă cu mine de pământ imediat ce realizez că tocmai l-am lăsat pe Kasper să mă atingă, aproape l-am lăsat să mă facă a lui. Cel mai rău este că nu am făcut asta din dorința de răzbunare, nici măcar nu mi-a trecut prin cap la moment, am simțit să o  fac. L-aș fi lăsat să mă facă a lui aici, pe patul ăsta de spital, dacă nu ar fi venit mama. 

— Kasper, ne lași singure puțin? Zic pe cel mai dulce ton posibil și încerc să zâmbesc, dar sunt sigură că îmi iese o strâmbătură în toată regula după privirea ciudată pe care mi-o aruncă. 

     Dă din cap și se îndreaptă spre canapeaua din colțul camerei pe care abia acum sesizez că zac frumos aranjate o pătură și o pernă. Par neatinse. Pentru o secundă cred că are intenția să se așeze, dar nu face asta, doar își ia telefonul și părăsește camera fără să mă mai privească în ochi.

— De ce l-ai dat afară, scumpo? Întreabă mama, eliberându-mă în sfârșit din strânsoarea în care mă ținea captivă. 

— Cine m-a adus aici, mamă? Lansez o altă întrebare, lăsând-o pe a ei în aer. 

   Știu că am lucruri mai imporante la care să mă gândesc acum, dar nu pot. Nu o iau razna, a fost acolo categoric și faptul că a plecat iar mă ucide încet. Pot să mă las atinsă de altcineva, pot să sărut pe altcineva, pot să mă joc cu focul alături de altă persoană, dar nu o să mi-l pot scoate din minte și din inimă pe băiatul care mi-a fost ancoră în tot timpul ăsta. El a fost doza mea de roz. Îmi colora lumea și mă proteja, lăsându-mă să cred în povești. 

    Gândul că i-am permis lui Kasper să mă atingă mă sufocă. L-am lăsat să facă lucruri pe care Atlas nu a avut niciodată ocazia doar pentru că am fost slabă și vulnerabilă. Simt cum pierd tot, cum toată stabilitatea pe care o aveam îmi fuge de sub picioare și mă lasă să cad în neant. Mă prăbușeșc și nu găsesc nimic de care să mă țin. În afară de Kasper, nimeni nu îmi întinde o mână de ajutor. Sună hilar să gândesc asta, dar în tot întunericul de care este înconjurat găsesc o oază  de liniște și am nevoie de asta acum. Chiar dacă știu că e un prădător care abia așteaptă să îmi sfâșie beregata, mă las pierdută în valul lui doar pentru că văd în el un haos mai mare, unul care îl face pe al meu să pară neînsemnat și poate e ceva greșit ce Isis nu ar fi gândit niciodată, dar mă bucur că nu am eu cele mai mari probleme.  Sunt o simplă copilă speriată ce face pe curajoasa și încearcă să lupte împotriva curentului. Încerc să înot deși nu știu cum se face. Încerc să mă mențin la suprafață. Vreau doar să ajung la mal. 

   — Aș vrea să îți ofer un răspuns, scumpo. Doar că nu îl am. M-a sunat Arex și m-a anunțat că ești aici. 

    — Arex? Întreb reticentă. Încă nu mă obișnuisem cu prezența lui. E-e aici? 

— S-a dus să facă un duș și să îi aducă niște haine de schimb prietenului tău, Kasper. Apropo, scumpo, ai gusturi foarte bune. Spune jucăuș și îmi face cu ochiul iar mie îmi vine să mă lovesc cu capul de tăblia patului până îmi rămâne creierul împrăștiat pe metalul rece. 

— Nu e prietenul meu, mamă. Nici măcar nu suportăm să respirăm același aer. Îmi dau ochii peste cap și încerc să nu roșesc când îmi amintesc cum s-au simțit degetele lui în mine cu doar câteva momente în urmă. 

— N-ai habar ce vorbești. Spune mama și ridică atotștiutoare din sprâncene. Nu cred că ar fi stat atât pe aici dacă  nu suporta să respirați același aer. Timp de două zile nu s-a mișcat de lângă patul tău decât pentru a merge la baie. Nu a mâncat, nu a dormit. A stat pur și simplu aici, ținându-te de mână și turuind verzi și uscate. A plătit o avere să primești cel mai bun tratament. La naiba, practic m-a trimis cu forța la muncă zicând că se ocupă el de tine.  Nimeni, absolut nimeni nu l-a putut lua de lângă tine. A bătut un asistent pentru că nu voia să îl lase cu tine în rezervă. Draga mea, tipul ăsta, după cum arată, sigur e un ursuz căruia nu îi plac multe, dar de un lucru sunt sigură: pe tine te place. 

      Cuvintele mamei mi se rotesc în minte și încerc să rumeg întreaga infirmație pe care tocmai am  descperit-o. Diavolul cu ochii verzi care îmi jură că îmi va face lumea un iad a stat aici non-stop, refuzând să plece de lângă patul meu de spital. A bătut pe cineva doar pentru că nu l-au lăsat să intre la mine. Tâmplele încep să îmi zvâcnească puternic și o ceață densă mi se așterne în fața ochilor. Haosul din capul meu se intensifică și gândurile îmi aleargă vraiște prin cap, lăsându-mă fără aer. Cu toate astea, înainte să mi se taie firul, singurul lucru la care reușesc să mă gândesc e că dracul nu e atât de negru pe cât pare. Kasper dovedește asta.

***

      O durere ascuțită îmi străbate tâmplele și simt cum mi se taie respirația atunci când încerc să deschid ochii. Pleoapele îmi sunt atât de grele  că trebuie să îmi adun toate puterile ca să le între-deschid atât cât să văd că mă aflu în camera mea de data asta. Ultima dată eram în spital.  Cum mama naiba am ajuns aici?

   Simt cum o greutate se încolăcește mai strâns în jurul taliei mele și tresar speriată de mișcarea de lângă mine atunci când sunt lipită de un piept tare și bine lucrat. Panica se inflirtează prin mine înainte să apuc să gândesc măcar, dar imediat cum mirosul lui îmi lovește nările mă relaxez instant, lăsându-mă moale în brațele lui. Mișcările îmi sunt restricționate de strânsoarea lui, dar reușesc să ridic capul cât să îl privesc cum doarme. O respirație regulată îi face pieptul să  urce și să coboare lent lipit de spatele meu, iar expresia lui înfățișează un calm letal. Nu aș fi crezut vreodată că o să îl văd atât de liniștit, atât de plin de pace, mai ales în prezența mea. 

    Continui să îl privesc și fără să vreau privirea mi se fixează pe buzele-i pline și între-deschise printre care iese un aer ușor, călduț, ce se lipește de ceafa mea, lăsând în urmă dâre de foc ce îmi pârjolesc pielea, făcându-mă să mă agit în brațele lui. Stomacul  mi se strânge și începe să geamă zgomotos și pentru prima dată după mult timp realizez că sunt flămândă. Sunt sigură că perfuzile pe  care mi le-au administrat la spital  au ajutat, dar nu îmi pot aminti cu exactitate cu cât timp  înainte de a ajunge acolo nu mai mâncasem. Cred că mă oprisem din a o mai face după seara aia de la casa frăției. 

   Derulez în minte întâmplările din ultima săptămână și nu pot să cred cât de radical s-a schimbat viața mea în doar câteva zile. Obișnuiam să cred că totul mi se cuvine și că dacă eu sunt corectă așa ar trebui să fie cu toții, dar am constatat că nu este așa. Trăiam încuiată în bula mea unde totul se întâmpla așa cum voiam eu și nimeni nu ar fi făcut nimic care să mă supere când brusc acea bulă s-a spart și realitatea m-a lovit din plin.  A trebuit să învăț de una singură că dacă eu sunt sinceră cu oamenii nu înseamnă că ei mă vor trata la fel. Nu cred că voi mai putea spune vreodată că cunosc pe cineva cu adevărat și sper că și mama mea și-a dat seama că nu o poate face. 

      Nick a fost centrul universului ei așa cum Atlas a fost centrul universului meu. Deși mi-a promis că nu se va întâmpla niciodată, l-a pus mai presus de mine, refuzând să creadă durul adevăr. Nu o condamn, cred că nici eu nu aș fi făcut-o. Uneori întânlim pe cineva și ne imaginăm că este omul nostru, nu ne putem imagina existența în lipsa lui, doar ca să realizăm la un moment dat că ne-am înșelat amarnic. Oamenii pe care îi iubim cel mai tare ne rănesc cel mai mult. Iubirea nu e bună. Iubirea vine la pachet cu trădarea și durerea, iar eu nu vreau să le trăiesc pe niciuna dintre ele. 

     Stomacul mi se agită din ce în ce mai puternic atrăgând atenția asupra dorințelor sale și știu că trebuie să mănânc dacă vreau să mă pun pe picioare. Am nevoie de forță pentru tot ce urmează. Pentru mama. Pentru a rupe tiparul ăsta în care și eu și ea ne complacem. Pentru a scăpa de oamenii ăștia toxici din viața noastră. 

    Ridic cu grijă brațul ce stă agățat de talia mea ca o liană și mă trag cât de ușor pot spre marginea patului, încercând să nu trezesc diavolul ce doarme în patul meu, luând chipul unui îngeraș. Aș putea să mă las păcălită și să cred că există o urmă de bun în el, că tot ceea ce arată este doar o fațadă pentru a nu lăsa suferința să se scurgă din el, dar știm amândoi că imediat ce aș arăta puțină compasiune sau slăbiciune m-ar frânge ca pe o frunză uscată în bătaia vântului. Dacă aș îndrăzni să îmi imaginez că are o latură umană s-ar asigura că nu mai rămâne nimic din mine iar eu nu o să îi ofer șansa asta.  

 — Nu pleca, prințesă. Nu mă părăsi și tu! Vocea lui sugrumată îmi înțeapă timpanele în timp ce degetele lui se încolăcesc în jurul încheieturii mele, țintuindu-mă în loc.

    Vocea lui mă face să mă cutremur. Durerea și frica de abandon se simt atât de vii că pentru o secundă aș vrea să cred în el și să îi dau voie să mă vindece. Dar la ce bun să sper la vindecare de la cineva mai distrus ca mine? 

— Monedele de schimb sunt părăsite, Sin. Nu credeam că pot părăsi la rândul lor. 

    Un mârâit macabru îi părăsește gâtul la auzul cuvintelor mele, dar asta  nu îl împiedică să facă următoarea mișcare. Își lasă palma să alunece în jos încolăcindu-și ușor degetele cu ale mele. Mișcările lui sunt stângace și pline de reticență, iar eu nu mă gândeam că o să îl văd vreodată așa pe tipul ăsta care împrăștie fiori de moarte în fiecare loc în care își face apariția. Fără să deschidă ochii, ne duce mâinile împreunate la buze și îmi sărută dosul palmei, lăsându-mă fără respirație. E-el tocmai mi-a sărutat mâna. 

    Un zâmbet leneș i se așterne pe buze, dar pleoapele îi rămân în continuare închise. Îi aștept următoarea mișcare, dar aceasta întârzie să apară. Pur și simplu îmi ține mâna lipită de buzele lui, lăsând respirația care le părăsește să îmi zgândăre pielea. 

— Încep să cred că eu sunt cea care o să șteargă cu tine pe jos, Sin. Spun râzând și mă ridic brusc, întrerupând contactul dintre noi. Brusc nu mai simt senzația de foame, am nevoie de aer. 

— Să te întorci repede! Strigă în urma mea exact când sunt pe cale să părăsesc încăperea, dar nu se sinchisește să își schimbe poziția. Pare epuizat.

     Un bâzâit surd răsună în încăpere și cred că Kasper a adormit la loc ținând cont de modul regulat în care i se mișcă mușchii spatelui odată cu respirația. Îmi învârt privirea prin cameră și undeva la piciorul patului îi observ telefonul. Îl ridic ușor cu gândul de a-l scoate din cameră pentru a îl lăsa să se odihnească, dar când ochii îmi cad pe numele apelantului simt că îmi iese tot aerul din plămâni. Mâinile încep să îmi tremure și am nevoie de toată stăpânirea de sine pentru a nu îl lăsa să se izbească de podea. 

     Glisez pentru a răspunde și duc telefonul la ureche fără a scoate un cuvânt, cred că nici măcar nu mai respir. O voce cunoscută îmi umple urechile și lacrimile încep să îmi curgă pe obraji, fiind incapabilă să le stăpânesc. Îmi apăs palma liberă peste gură pentru a nu scoate vreun sunet și încerc să îmi revin. Confuzia și disperarea îmi macină măruntaiele. El, el nu a vrut nici o secundă să aibă grijă de mine. Totul e un joc bolnav. Mama s-a înșelat legat de privirea lui. Chiar sunt doar o monedă de schimb.

— Sin, ai face bine să fii la adresa pe care ți-o trimit în mai puțin de cincisprezece minute pentru a încheia afacerea asta nenorocită. Ar trebui dracului să începi să îți faci treaba în loc să te joci de-a cuceritorul când știm amândoi de ce o faci. Pecado așteaptă și știm amândoi că nu stă bine cu răbdarea.

     Cuvintele lui mi se lovesc cu greutate de urechi și tot ce pot să fac e să închei apelul. Imediat după ce îi pun capăt apare un mesaj cu o adresă. Deschid linkul și îmi dau seama că știu locul ăla. E un depozit vechi de la periferie. Cred că în seara asta o să aflu tot adevărul. Se pare că nu o să mă întorc repede, Sin!

Hei! Am revenit!
Vă aștept părerile în comentarii legat de situația dintre Sin și Dark și cine e persoana de la telefon. Va super pupicesc și sper să vă placă ce fac eu aici.

M-am gândit să fac un cont de Instagram unde să ofer mai multe detalii, citate, sa răspund la întrebări. Dacă doriți, aștept răspunsul în comentarii ❤️