Încerc pentru a treia oară să prind părul bălai al păpușii într-o coadă, dar nu îmi iese deloc, de fiecare dată mama îmi distrage atenția. Se învârte de colo până colo încă de la prima oră a dimineții și nu îmi dau seama dacă e supărată pe mine și așteaptă să îmi cer scuze sau este nervoasă pe altcineva. Dar cine ar putea să o supere pe mami?

— Mami, am făcut ceva greșit? Te-am supărat cu ceva? O întreb și văd  cum se oprește din măsurat încăperea și își mută privirea spre mine. 

     Pășește spre canapeaua pe care mă aflu și mă cuprinde într-o îmbrățișare de urs care mă sufocă. Se retrage și îmi ia păpușa din mână începând să îmi explice pentru a mia oară cum să îi prind părul în coadă. Mi-o dă înapoi imediat ce termină și se uită în ochii mei. Pare că vrea să spună ceva și nu poate.

— Vrei să îmi spui ceva, mami? 

— La fel de vigilentă ca întotdeauna. Spune cu un zâmbet pe față  și îmi apucă mâinile între ale ei. Tremură. Știu că întotdeauna am fost doar noi două și că nu ne-a lipsit nimic. Am fost noi împotriva lumii. Nu mă înțelege greșit, nu am nevoie de nimic în afară de tine, micuța mea campioană, dar...

— Mi-ai găsit un tătic? Întreb cu ochii mari și încerc să păstrez o mină serioasă când văd ce spaimă apare pe fața mamei. 

— Eu...Am cunoscut un om minunat și aș vrea să îl cunoști și tu dacă nu te deranjează.

— O să mă oblige să îi spun tată? O întreb fără să trebuiască să mă prefac serioasă de data asta.

— Nu, scumpo! Dacă tu nu simți să o faci, nu te va obliga și nici nu se va supăra nimeni. Iar dacă tu nu îl placi, îți promit că nu îl voi mai vedea. Fericirea ta e cea mai importantă pentru mine. 

— Atunci vreau să îl cunosc. Spun și ochii mamei se umplu instant de lacrimi, dar vreau să cred că sunt de fericire. 

***

     Aș vrea să fiu capabilă să scot vreun cuvânt sau să mă mișc, dar e ca și cum creierul meu nu mai trimite comenzi corpului. Mă simt înghețată în timp. Îmi plimb privirea de la cel care mi-a ținut loc de tată atâția ani la femeia acoperită doar de un prosop. Prosopul mamei mele. Expresia lui trădează atât de multe sentimente; arată ca și cum l-ar durea fizic această situație. Pe el îl doare?

— Isis, eu...nu e deloc ceea ce crezi tu. Spune și își așează mâna pe umărul meu într-un gest de consolare. El mă consolează pe mine acum? Nemernicul!

   Mă scutur scârbită de atingerea lui și îmi opresc privirea pe ea. E brunetă. La fel ca mama mea. Dacă mă uit mai bine, realizez că seamănă destul de mult, ar putea trece drept surori chiar. Își respectă tiparul, bravo lui, ce pot să zic. Fac câțiva pași spre ea zâmbind rece și acțiunile mele o fac să se dea înapoi, dar nu are unde să fugă. Se lovește de măsuța de toaletă a mamei și scâncetul ei firav îmi provoacă un hohot de râs pe care nici nu încerc să îl rețin măcar. 

— Miriam, ești bine?  Întreabă Nick panicat și gestul lui mă ia prin surprindere.

   Sângele începe să îmi fiarbă în vene  și nu cred că am experimentat vreodată o asemenea stare. Mă inundă sentimente atât de greu de reprimat și atât de multiple, încât nu știu ce să fac cu ele sau cum să reacționez. Dezamăgire, confuzie, ură, durere, trădare, tristețe, neputință, abandon. Toate astea mă sufocă, iar ultimul lucru pe care îl vreau e să fiu slabă în fața lor. Nu vreau să îi arăt că m-a rănit în halul ăsta. Nici măcar Atlas nu a reușit să mă facă să mă simt așa. Și fac exact ce știu mai bine ca să îmi maschez sentimentele, devin sălbatică și incontrolabilă. Las iadul să se dezlănțuie.

    Mă reped spre ea și îmi înfășor mâna stângă în părul ei înainte să apuce să reacționeze măcar. Începe să se zbată, dar pun mai multă presiune și ceva din privirea mea o face să încremenească. Așa te vreau. Fii ascultătoare și nu îți îngreuna viața. 

— Isis, calmează-te! Dă-i drumul și hai să discutăm. Spune Nick și face un pas în față cu mâinile întinse înainte, încercând să mă liniștească. E foarte naiv dacă crede că ceva în lumea asta mă mai poate opri acum. 

   — E fosta ta soție, așa-i? Despre ea era vorba în mesajul de pe oglindă. A avut-o Zion, nu? Întreb cu o sprânceană ridicată. Am dreptate. Spun și rânjesc când îi văd expresia. Am nimerit la fix.

     Îmi întorc  din nou atenția asupra musafirei mele și îi zâmbesc liniștitor. Îmi umezesc buzele cu limba și mă apropii mai mult de ea. Îi simt inima cum sare peste două bătăi și mă hrănesc cu teama și disperarea ei. Caută ajutor la Nick, dar din păcate ea nu știe că e un laș nenorocit și că nici nu se va uita de două ori în urmă înainte să fugă de aici cu coada între picioare. 

  Îmi scot telefonul din pantalonii blestematului de Kasper. Nu îmi vine să cred că îi port hainele. Caut printre ultimele apeluri numărul lui Zion și abia îmi opresc un hohot de râs isteric când văd cum mă privesc cei doi nefericiți. Îl apelez pe Zion și pun telefonul pe speaker. Răspunde la al treilea bip. Asta o să fie amuzant.

— Măi, măi,măi. Să fie chiar prințesica întunecată? Zice acesta imediat ce răspunde și deja știu că amândoi i-au recunoscut vocea. Văd asta pe fața lor. 

— Bună, Diablo! Spun și îmi ațintesc privirea în cohii lui Nick atunci când rostesc numele. I-am folosit intenționat porecla. 

— Aseară a ajuns la timp? Nefericitul Kasper, după toate rahaturile prin care a trecut, tocmai o dereglată ca tine a trebuit să îi pună capac. 

     După toate rahaurile prin care a trecut? Brusc, curiozitatea mea se activează și aș vrea să știu totul. Aș vrea să aflu fiecare detaliu despre bărbatul cu ochii verzi și plini de moarte care îmi poate face sângele să fiarbă asemenea unui vulcan în plină erupție.

— Termină, Zion! Nu mai mânca rahat și concentrează-te. Avem ceva important de discutat.

— Nu vorbi așa cu el, Is. Nu vrei să îl enervezi. Intervine Nick agitat. Rostește cuvintele în șoaptă de teamă să nu îl audă interlocutorul meu. Laș nenorocit până la capăt.

   Îi arunc o privire amuzată și rânjesc diavolesc în colțul gurii. Cum a putut să ne bage într-un asemenea rahat când îi e frică și de umbra lui? Cum să îi facă asta mamei? Cum să îmi facă asta mie? L-am iubit, deși nu vreau să recunosc, l-am iubit ca și cum ar fi fost cu adevărat tatăl meu.

— Îmi place să fac afaceri cu tine. Niciodată nu rămâi datoare. 

— Am ceva pentru tine. Ceva ce cred că te interesează.

— Vrei să ne facem de cap? Întreabă sugestiv și cumva, într-un moment ca ăsta, mă face să zâmbesc. 

— În visele tale, prostule. Am o brunetă de hmm - o analizez din cap până în picioare - un metru șaizeci, poate. Are ochii căprui și pare destul de dornică să v-o trageți în toate modurile. După fața ei aș spune că e o curvuliță pricepută la felații. Am găsit-o în dormitorul bunului tău prieten, Nick, care apropo te salută, și știu sigur că nu e mama, singura femeie care are dreptul să fie aici. Ce zici, ești interesat? 

— Deja am avut-o și crede-mă când îți zic că nu am văzut femeie mai nepricepută, dar dacă mi-o oferi tu cadou. Poate vrea vreunul dintre băieții mei să se joace cu ea. 

— Te aștept. Ți-o va da chiar Niky, cu mâinile lui. Ai face bine să vii repede pentru că nu mai am mult și o să dărâm casa asta din temelii peste ei. Timpul se scurge, Zion! Tic-tac! Tic-tac!

   Închid apelul și arunc telefonul pe patul din mijlocul camerei. Realizez că e prima dată când mă uit la el de când am intrat aici și ceea ce văd reușește să mă dărâme și mai tare. Sunt în pragul nebuniei. Așternuturile de mătase ale mamei sunt răvășite, iar pătura atârnă undeva în fața patului. Cercetez zona și lângă noptiera de lângă zace un prezervativ folosit. Privirea mi se întunecă și mintea mi-o ia razna. Și-au consumat relația în patul în care adoarme seară de seară lângă mama mea. Acea mamă care a preferat să îi acorde prezumția de nevinovăție deși i-am acordat toate dovezile. Acea mamă care l-a ales pe el în locul meu deși mi-a promis că dacă  nu îmi va plăcea, va dispărea din viața noastră.  Simt  cum mi se zbârlește părul de pe mâini când imaginea asta se formează în mintea mea. Cred că Zion va veni degeaba până aici. 

— De ce ai făcut asta? Când te-ai transformat într-o persoană fără scrupule? Chiar nu mai ești Isis pe care am privit-o crescând. Urlă cuvintele spre mine și are pumnii strânși. El mă trage pe mine la răspundere. 

— Nici tu nu mai ești omul lângă care am crescut. Tatăl meu nu ar fi adus altă persoană în patul conjugal și cu siguranță nu ne-ar fi pus în pericol. 

    Îmcremenește cu gura căscată și ochii cât cepele și la fel fac și eu când realizez ce tocmai am scos pe gură. Nu l-am numit niciodată tatăl meu. Nu am rostit niciodată acest cuvânt cu voce tare, nici măcar nu mi-am permis să mă gândesc că cineva i-ar putea lua locul persoanei care nici măcar nu l-a vrut. 

Oamenii tind să îngroape durerea cât de adânc pot

În speranța că vor scăpa de ea, dacă o ascund bine

Dar ea doar își adună forțele și ne lovește mai puternic ca niciodată

Durerea este ca moartea,

Poți fugi, dar nu te poți ascunde.
Nu poți scăpa de ea.

   — Scumpo, chiar ești fetița mea! Întotdeauna vei fi! Spune și mai face un pas spre mine cu brațele întinse ca și cum ar fi gata să mă cuprindă în brațe. Jur că nu am vrut să vă fac rău. O să am grijă de voi, o să mă asigur că totul va fi bine. Voi rezolva toate astea! Îi privesc chipul mincinos cu ochii acum strălucitori. Este atât de prefăcut, mai nou plânge la comandă.

   Un curent electric încărcat cu mânie îmi străbate corpul și acționez fără să gândesc. Trebuie să îl doară și pe el. Și știu unde să atac. Îmi înfig cu mai multă forță degetele în scalpul brunetei și îi lovesc capul de oglinda măsuței de toaletă. Sunetul sticlei sparte împreună cu țipetele pline de durere și  disperare al celor doi îmi fac urechile să danseze și pentru o secundă cred că o iau razna, dar probabil că nu mai contează. Viața mea liniștită și plină de unicorni a fost dată peste cap în ultima săptămână. Nimeni să nu aștepte nimic de la mine.

— Jigodie mică! Răcnește Nick și se repede spre mine înainte să îmi dau seama. 

     Palma lui mare și grea mi se lipește de obraz și capul începe să mi se învârtă de la contactul cu pielea mea. Nu pot să cred că a îndrăznit să mă lovească. Mâna mi se desprinde din părul lui Miriam și încerc să fac un pas în spate pentru a pune distanță între mine și străinul care stă în fața mea cu o expresie care denotă că și-a pierdut orice urmă de rațiune. Oare am mers prea departe?

   Nu apuc să îmi duc până la capăt șirul gândurilor că mă trezesc azvârlită pe podea. Tâmpla îmi zvâcnește de la contactul cu colțul noptierei de lângă pat și totul în jurul meu este difuz. Mă târ spre peretele cel mai apropiat pentru a-mi găsi un punct de sprijin și respir sacadat. Nu reușesc să îmi reglez ritmul rspirației. Se simte ca și cum aș avea plămânii plini cu nisip. Îmi duc mâna la cap și  simt pe degete lichidul cald care mi se prelinge acum pe gât în jos. Fir-ar să fie! Ăsta e ultimul lucru de care aveam nevoie. 

     Se aude o bufnitură înfundată și un amalgam de voci îmi zgârie urechile. Încerc să mă concentrez ca să disting ceea ce se discută sau măcar cine discută, dar lucrul ăsta îmi e imposibil cu inima asta care îmi bubuie în piept, stând să îl spargă și să iese afară. Îmi așez mâinile în dreptul cutiei toracice, încercând să număr în gând până la zece și înapoi așa cum m-a învățat Nick că ar trebui să îmi gestionez emoțiile și atacurile de panică. Amintirile a tot ce m-a învățat el anii ăștia și toate momentele plăcute în care a avut, chiar dacă nu am admis niciodată, rolul de tată mă năpădesc și atacul de panică se intensifică. 

    Mă așez în genunchi și mă reazem în mâini pentru a-mi găsi echilibrul, dar se întâmplă exact opusul. Simt cum camera se învârte cu mine și brusc totul devine negru. Cad într-un abis și cu toate că încerc din răsputeri să găsesc lumina de la capătul tunelului, aceasta se încăpățnează să se lase așteptată. Poate că nu mai există un capăt. Poate ăsta e finalul. 

— Haide, încăpățânata mea! Te rog, nu te da bătută acum. Am nevoie ca tu să fii bine. Privește-mă cu ochișorii ăia ca două lacuri. Te implor, iubito! Am nevoie de tine. 

     Cuvintele reușesc să pătrundă prin pătura asta de ceață densă care mă înconjoară în același timp în care două brațe mă ridică de pe podea, lipindu-mă de un piept ce urcă și coboară neregulat. Vocea lui mă pătrunde până în măduva oaselor și vreau atât de tare să deschid ochii sau măcar să pot articula un amărât de cuvânt pentru a îi spune că sunt bine, dar nu îmi găsesc forța. Mă simt epuizată și tot ce îmi doresc e să dorm, iar acum că el, scutul meu,e aici, știu că o voi putea face în liniște. Își lipește buzele de fruntea mea și simt că ne mișcăm, dar asta nu pare să îl distragă. Rostește într-una, ca pe o mantră, cuvintele pe care mi-am dorit atât de tare să le aud în ultimul timp. 

— Te iubesc...Te iubesc...Te iubesc, încăpățânato! este ceea ce aud înainte să pierd orice urmă de conștiență. Acum mă pot odihni liniștită.