Mă ridic agitată și caut cu privirea un loc în care să mă ascund. Axer nu trebuie să mă vadă aici. Pe lângă faptul că își va imagina lucruri care nu există, nu trebuie să afle așa de toată treaba cu Atlas. Chiar dacă nu vreau să recunosc, nemernicul cu ochii ăia de caramel a jucat un rol important în deteriorarea relației noastre, așa că eu ar trebui să fiu cea care îi dă vestea asta complet umilitoare despre faptele minunatei persoane cu care credeam că îmi voi petrece toată viața și voi face gemeni, băiat și fată dacă se poate. Urma să îi cheme Venus și Julian. 

Da, normal că aveam și numele pregătite! Idiotul și-a jucat bine rolul, ce pot să zic.

     Îmi mut raza vizuală spre pat pentru o clipă ca să îmi  analizez noua jucărie și aproape aterizez cu capul în piesa de mobilier din lemn de mahon pe care zace un ceas care presupun că e scump, chiar dacă nu mă pricep la lucrurile de firmă. Mereu le-am urât. Ce sens are să dau de cinci ori mai mult pe un obiect vestimentar pentru că are pe el o  nenorocită de siglă? Dacă exista ceva ce îmi displăcea la Atlas, asta era. Bizar, mi se pare că nu am realizat asta până acum. 

Cred că dragostea este într-adevăr oarbă.

Este ca și cum niște obloane ne-ar acoperi ochii

Uneori nu vezi defectele ireconciliabile doar pentru că iubești

Alteori le ignori

Asta nu mai e dragoste, e acomodare

Să devii acomodat iremediabil de omul pe care îl iubești e cea mai urâtă formă de a omorî dragostea.

— Kasper, fă ceva! Nu trebuie să vadă că sunt aici. Țip șoptit la el când văd că nu se mișcă, iar pe deasupra mai și rânjește diavolește.

—Axer, să nu cumvă să te gândești să atingi cleanța ușii măcar. Jur că îți rup picioarele dacă intri. Du-te și tragei-o unei păsărici fierbinți, mai bine! Trec eu pe la tine mai târziu. 

   Cuvintele lui Kasper răsună cu ecou și mă strâmb dezgustată când aud  Axer și a trage și păsărică fierbinte în aceeași propoziție. Știu că face asta. Adică, este al naibii de evident că prietenul meu fost cel mai bun sau actual cel mai bun poate avea orice fetișcană vrea, dar nu vreau să am imaginea asta în cap. E scârbos. 

— Cred că cuiva i s-au aprins călcâiele dacă nu vrei să îți văd prada goală. Baftă, nenorocitule! Țipă Axer de dincolo de ușă și nu mă pot opri din a îmi muta privirea spre Kasper.

      Ochii lui sunt deja fixați asupra mea și simt cum respirația mi se oprește în gât. Să i se aprindă călcâiele? Nu vreau așa ceva. Nu am nevoie de o astfel de complicație în viața mea.  Am învățat, la o vârstă destul de fragedă, că atașamentul față de altă persoană decât propria-ți ființă nu aduce nimic bun. Aduce lacrimi, dezamăgire, durere, trădare, confuzie, dar niciodată fericire. La început poate fi iluzia unei lumi de vis în care vrei să trăiești pentru totdeauna, dar se va transforma într-un coșmar fără ieșire. Îți va omorî sufletul. Dar e doar face ce l-am rugat. Nu îl lasă să mă vadă aici. Trebuie să mă relaxez.

    Îmi încrucișez brațele la piept și îmi pun pe față o expresie tăioasă și lipsită de umanitate. Așa cum ar trebui să fiu tot timpul. Nu merită să o vadă pe Isis în mine. Din cauza lui, am pierdut șansa de a vorbi cu Atlas. El mi-a zis să îl aștept și să am încredere în el, că face asta pentru binele meu. Eu ce am făcut? M-am aruncat în brațele altcuiva, m-am gândit să îi ofer altcuiva ce ar trebui să îi aparțină lui Atlas, m-am zvârcolit sub trupul altcuiva în cearșafuri străine.  Mă simt ca o stricată. Nici măcar scuza că am făcut toate astea să uit de Atlas nu mă mai ajută acum. Poate că merit toată această suferință. 

    — Unde îmi sunt hainele? Întreb cu un ton mai rece decât gheața însăși.

— Gata, prințesă? Vrei să evadezi? Mă întreabă fără să se miște, dar ochii i se întunecă.

— Să evadez? Îl întreb în batjocoră și hohotesc scurt. M-ai plictisit, Sinn. Du-te și găsește-ți o păsărică pe care să reușești să o exciți. 

       Imediat ce cuvintele îmi părăsesc limba, mă întorc și mă apropii de geamul cât jumătate de perete. Oamenii par furnici de aici. Cred că sunt undeva la etajul douăzeci. Cu siguranță e una dintre cele mai înalte clădiri din oraș. Forfota citadelei ăsteia răsună puternic chiar și la înălțimea asta. Închid ochii și trag puternic aer în piept. Claxoane, un fâlfâit de aripi, scârțâit de roți pe asflatul încins, viață. Toate astea înseamnă viață. Eu? Eu cred că sunt definiția lipsei de viață în acest moment. 

     Îl aud foindu-se în așternuturi, dar nu mă întorc. Nu vreau să par slabă în fața lui. Încă nu sunt stăpână pe reacțiile mele în totalitate, iar el mă face să fiu slabă și să îmi doresc să îl simt aproape. Mă face să îl trădez pe Atlas. Știu că nu merită să îl aștept și că toate promisiunile lui sunt deșarte, vrea doar să mă țină pentru el, să se asigure că rămân proprietatea lui și că nu devin a nimănui altcuiva, că nimeni nu va lua ce crede el că i se cuvine. Cu toate că sunt conștientă de toate astea, încă nu am renunțat la el. Mă pot răzbuna. Pot fi cu altcineva pentru a îmi distrage atenția. Dar nimeni nu va fi el, nici o persoană din lumea asta nu va fi capabilă să îi ia locul. Acum ceva timp mi-am făcut curaj și i-am pus inima în palmă, având încredere că nu își va strânge degetele în jurul ei și o va nimici. I-am spus că dacă va obosi vreodată și va decide să își strângă pumnul, mă voi dezintegra și a jurat că nu o va face. Dar a făcut-o. Și m-a lăsat exact cum am preconizat. Distrusă și confuză. Nu știu cine sunt fără el în preajma mea. 

     O pereche de brațe îmi înconjoară talia, întrerupându-mi șirul gândurilor și mă panichez pentru o clipă, dar mă ancorez imediat în realitate când mirosul lui îmi invadează nările și își lasă capul să se odihnească pe umărul meu. Respirația lui regulată mi se izbește de gât, făcându-mă să mă întreb cum ar fi fost dacă l-aș fi cunoscut pe el primul. Aș mai fi fost acum în poziția asta? Există probabilitatea să fi fost chiar mai rău. 

   — Realizezi că cea mai mare dorință a mea este să te văd la pământ, nu? Ești doar o monedă de schimb pentru mine, prințesă. Rostește atât de aproape de urechea mea și cu o tonalitate atât de scăzută că mă face să mă cutremur. Îi simt cuvintele până în măduva oaselor.

— Știi, Sinn? Chiar îmi provoci milă. Spun și îmi întorc capul pentru a-l privi în ochi atunci când rostesc cuvintele. Am impresia că nu ești decât un băiețel speriat care se ascunde în spatele armurii ăsteia indestructibile. Nu ai primit atenție de la părinți când erai copil. Am dreptate? 

      O umbră sumbră îi traversează fața, iar irișii i se înnegurează cu vreo câteva nuanțe, dar își revine imediat. Nu lasă niciodată masca jos. Bravo lui. Lasă una dintre mâini să îi coboare lent spre interiorul coapsei mele, ca și cum ar căuta calea. Locul în care inelele sale îmi ating pielea mă furnică și mă face să mă foiesc în brațele lui, lucru care îl face să se împingă și mai tare în mine, lăsându-mă să văd reacția pe care trupul meu o provoacă trupului său. Și ce reacție! 

   Îmi apucă brusc bărbia între degete și îmi ridică capul pentru a-l privi în ochi, dar nu vrea să ceară niciun nenorocit de consințământ pentru tot ce are de gând. Vrea doar să mă privească și să își ia din mine tot ce are nevoie, iar eu îl las. Îl las pentru că și eu am nevoie de ceea ce văd în ochii lui acum. Am nevoie de haosul cu care vine la pachet pentru a nu mai simți dezordinea din viața mea. 

     Își apucă între dinți buza de jos și începe să o molfăie ușor în timp ce mă privește. Mâna lui înaintează între picioarele mele și spaima mă cuprinde atunci când își plimbă degetele pe marginea chiloților mei de dantelă. Vreau să mă atingă? Dar dacă îi va șterge atingerea lui Atlas? Mintea și corpul meu duc o luptă atât de aprigă în acest moment că nu aș știi să răspund nici cum mă cheamă dacă m-ar întreba cineva. Creierul țipă la mine să stau cât de departe pot de el, dar corpul îl vrea aproape. Cât mai aproape. Fără haine între noi dacă se poate. 

— Nu face asta, Sinn. Nu mă atinge. Spun atât de încet că am impresia că nu m-a auzit și cel mai rău e că nu știu dacă vreau să mă audă. Dar încremenește. Devine ca o stană de piatră în spatele meu și își retrage mâna ca și cum pielea mea  l-ar fi ars. 

    Se dă un pas în spate și aș vrea să am puterea să mă întorc și să îl privesc în ochi acum, dar nu pot. Aș vrea să fiu puternică și să îl las deoparte pe Atlas. Îmi reazem coatele de geam și privesc oamenii care mișună de colo-colo ca și cum nu ar avea nici un stres pe lume. Îmi înfig unghiile în palme pentru a îmi opri un suspin ce stă să iasă la suprafață. Urăsc că sunt atât de slabă și nu îmi pot reține lacrimile. Urăsc că mă simt vinovată pentru că alt bărbat a încercat să mă atingă iar eu aproape că i-am permis. Urăsc că mă atrage acest dereglat despre care nu știu nimic. Urăsc că nu am fost suficient de bună pentru el. Urăsc că nu îmi pot salva mama. Urăsc că l-am iubit pe Nick și l-am considerat tatăl meu. Mă urăsc pe mine. Din tot sufletul. 

— Știam că ești doar o gâsculiță slabă încă din momentul în care te-am văzut prima dată. Uită-te la tine! Plângi pentru că el nu te-a vrut și pentru că îți permiți să vrei pe altcineva. Mă dezguști! Înțeleg acum de ce te-a lăsat ca pe o cârpă. Pentru că asta ești. O persoană de unică folosință. 

     Nu cuvintele, ci tonul înveninat pe care le spune, mă face să dau drumul unui amalgam de suspine pe care l-am reținut deja prea mult. Plâng pentru că sunt slabă. Plâng pentru că nu mi-am permis până acum. Plâng pentru că mă doare. Plâng pentru că are dreptate. 

    O ușă se trântește în spatele meu atât de tare încât mă face să tresar, dar profit de asta pentru a îmi lua lucrurile și a pleca. Dar unde mama naiba sunt lucrurile mele. Cercetez camera cu privirea încă o dată și îmi văd cheile și telefonul pe noptiera de lângă pat. Hainele? Unde sunt hainele mele? La dracu cu ele! La dracu cu Kasper! Privirea mi se oprește pe dressingul uriaș din partea opusă a camerei și mă reped spre el. Doamne, te rog să nu iasă din baia aia până nu dispar de aici! Apuc o pereche de pantaloni de trening gri și îi trag pe mine. Strâng șiretul cât de mult este posibil și apoi apuc și o geacă de genul celor din echipa de fotbal care îmi vine cu cinci mărimi mai mare, dar ăsta e cel mai neimportant lucru acum. Traversez holul în fugă și cobor scările câte două trepte odată pentru a ieși cât mai repede din casa asta. Îmi văd adidașii la intrare și le mulțumesc tuturor zeilor că nu voi pleca desculță. Chiar aș fi arătat ca o nebună în toată regula. Nu că aș mai fi în toate mințile.  Aud o ușă de la etaj trântindu-se și o zbughesc afară fără să îmi mai leg șireturile. 

Nu mai sunt atât de sigură că voi fi capabilă să înot în tot acest haos fără să mă duc la fund.

                                                                                                 ***

    Liniștea din casă mă înspăimântă și simt cum un fior începe să îmi urce pe șira spinării, făcându-mă să mă cutremur. Pășesc înăuntru cu băgare de seamă și ciulesc urechiile la fiecare sunet. Am ajuns să mă simt în propria casă ca într-un film de groază. O să îl omor pe Nick cu mâna mea dacă nu dispare cât mai departe de noi. 

  — Mamă! Ești acasă, mami? Încep să strig. Vreau să o văd și să mă asigur că e bine.

  — Este la Karl. Spune Nick ieșind din bucătărie. Aș putea să știu și eu unde ai fost noaptea trecută, Isis? Eu și mama ta am înnebunit când nu te-am găsit în cameră de dimineață.

    Timbrul vocii lui mă face să tresar și corpul mi se încordează instant. Îmi strâng mâinile în  pumni și îmi înfig unghiile adânc în piele pentru a îmi opri impulsul de a-l strânge naibii de gât. Cum își permite să îmi ceară socoteală după tot ce a făcut? El ne-a băgat în situația asta. Sunt atât de furioasă pe el pentru că a îndrăznit să ne pună într-un asemenea pericol fără ca măcar să se gândească de două ori. A fost cineva care nu a încercat să îi ia locul tatălui meu, dar și-a asumat rolul acestuia fără ca măcar să scrâșnească.  Sunt atât de furioasă pe el pentru că există altcineva în viața lui în afara mamei mele. Ea l-a pus pe el în locul meu. A avut încredere în cuvintele lui mai mult decât în ale mele. Dar el ce a făcut? S-a folosit de ea, de încrederea ei, de naivitatea ei, de iubirea ei. 

Cine a spus că de la iubire la ură este doar un pas

A avut cea mai mare dreptate. 

Atunci când iubești pe cineva mai mult decât pe tine 

Poți ajunge foarte ușor să îl urăști cu toată forța ta.

 — Dark! Prefer Dark. Rostesc rece și îmi reazem umărul de perete.

— Așa e, scuze! Este totul în regulă, Dark? Ești bine, micuțo? Unde ai fost?

    — Cine este cealaltă femeie, Nick? Îl atac cu o altă întrebare și îmi fixez privirea în irișii lui de un căprui șters. Faptul că m-a alintat așa mă face să îmi pierd cumpătul, dar nu o să îl las să facă asta. 

—  Nu știu despre ce vorbești. Hai să discutăm, Dark. Ia un loc, te rog! Spune și dă să se apropie de mine, dar fac un pas în spate pentru a menține distanța dintre noi. Îmi fac griji pentru tine!

— Mama nu e aici, așa-i? Întreb și aștept să îmi confirme. Atunci de ce nu dăm cărțile pe față? Vrei să știi unde am fost eu aseară? La Întâlnirea Brigăzii! Știi ce e aia? Normal că știi. 

     Culoarea îi dispare brusc din obraji când îmi aude cuvintele și simt cum mi se înmoaie picioarele când aud un sunet la etaj. Dacă este Zion, îi voi pune față în față și va trebui să recunoască. Nu credeam că o să îmi doresc vreodată să îl întâlnesc pe Zion, dar acum îmi doresc din tot sufletul meu să fie aici. 

    Îl fixez pe Nick cu privirea și ceva din reacțiile lui îmi spune că nicidecum nu Zion așteaptă la etaj. Se leagănă de pe un picior pe altul și își frământă între dinți buza de jos fără a mă privi în ochi. Nu mai are curajul să mă privească în ochi. 

    O iau la fugă pe scări, urcând treptele câte două deodată, fără să iau în seamă vocea lui care îmi spune să mă opresc și să discutăm. O să discutăm, stai liniștit. Dar trebuie să văd ce mai  ascunzi. Mi se pare atât de bizară paralela dintre situația de acum și cea în care am fost cu nici douăzeci de minute în urmă. Atunci coboram grăbită niște scări, acum le urc. Întrebarea e: Nu ar trebui să fug și acum? 

     Îmi lipesc urechea de ușa dormitorului lor și ascult câteva secunde. Din interior se aud pași care se plimbă în coace și în colo agitați. Inspir cât aer îmi permit plămânii și apăs pe cleanță. Ușa se deschide cu un scârțâit ușor și se aude un sunet înfundat ca și cum persoana dinăuntru s-ar fi lovit de colțul patului. 

   Nick ajunge în spatele meu în momentul în care ușa se deschide larg și m-aș fi așteptat la orice din partea lui, dar nu la asta. Nick nu e așa. Nick o iubește pe mama. Pe mine. Ar face orice să ne protejeze. Nu. Nick nu a vrut să ne arate cum e el de fapt. 

Cu toții purtăm măști

Unii de eroi, alții de monștrii

Dar e mai periculos un  monstru  cu mască de erou

Nu știi niciodată câtă hainitate se află sub imaginea pe care și-a creionat-o

Nu știi niciodată să îți pregătești armele pentru a te apăra

Te face să crezi că nu ai nevoie de ele.

Hei! Am revenit și sunt tare curioasă ce părere aveți despre ce se întâmplă aici? NU sunt sigură dacă merg într-o direcție bună cu cartea așa că  sper să primesc cât mai multe păreri despre  cum vi se pare. Ce credeți că a descoperit Dark? Poate Nick să aibă secrete și mai întunecate?