Urc scările în grabă și încerc să ignor bila imensă de plumb ce îmi atârnă în stomac, făcâdu-mă să vreau să vomit la fiecare pas. Ultimul sfert de oră a fost complet în ceață. Nu știu cum am ajuns aici sau cum m-am îmbrăcat. Tot ce știu este că ea, tarantula roșcată, mi-a trimis o poză din poala lui. Din poala logodnicului meu.

Iau la rând toate ușile de la al doilea etaj și îmi impun să uit toate scenele de care reușesc să dau în camerele întunecate și năclăioase ale casei frăției. Urc la al treilea etaj și repet acțiunile de la cel anterior. Mai am doar două încăperi în care nu am intrat. În spatele uneia dintre ușile astea se poate afla un factor definitor al existenței mele. În spatele uneia dintre aceste uși se poate încheia totul.

Meditez în care dintre încăperi să intru prima dată, dar în momentul în care îmi așez mâna pe cleanță, ușa încăperii opuse se deschide și pe ea iese nimeni altul decât Arron, cel mai bun prieten al lui Atlas. Tipul al cărui garaj se presupunea că trebuia să îl curețe în seara asta. Imediat cum mă vede, înlemnește cu privirea pe mâna mea ce apasă cleanța și nu mai am nevoie de nimic. Am primit confirmarea că lumea mea se va dărâma imediat cum voi intra în această încăpere. Deschid ușa cât de încet pot și uit cum să respir.

- Atlas! Mârâie Arron printre dinți, dar băiatul meu cu ochii căprui nici măcar nu tresare.

- Dispari, Benson! Ți-am spus că nu vreau să fiu deranjat cât timp îmi savurez desertul.

Nici nu îi mai procesez cuvintele, tot ce văd sunt ei doi. Camera este inundată într-o lumină roșie datorată benzii led împrăștiată haotic prin încăpere și face detaliile mai greu de văzut, dar e destul. Nu am nevoie de detalii.

El este cu spatele la mine, o țintuiește pe ea de perete și îi ține picioarele încolăcite în jurul lui pentru a o ajuta să își mențină echilibrul. Ea poartă niște tocuri cui pe care și le înfige puternic în fesele lui atunci când își apleacă capul și îi ia unul dintre sfârcuri în gură, desfătându-l cu limba. Are pe ea doar o bucată minusculă de material de un roz neon, care nu se poate numii fustă, iar el are blugii lăsați în jos pe șolduri. Atlas își proptește o mână în perete pentru echilibru, iar cu cealaltă începe să îi frământe sălbatic sânul drept, acțiune care o face să geamă și să își înfigă adânc unghiile lungi și ascuțite în spatele lui. Îi lasă urme, dar nu pare să îl deranjeze. Nici măcar prin gând nu îi trece acum că va veni acasă și le-aș putea vedea.

Se oprește din a îi dezmierda sânul, iar aceasta suspină când simte lipsa contactului. Duce mâna la spate și scoate un pachețel pătrat pe care îl pune între dinții tarantulei, care rânjește satisfăcută și rupe ambalajul. Îi împinge blugii și boxerii în jos cu ușurință, de parcă a mai făcut asta de mii de ori. Sigur a făcut-o.

- Sunt cât se poate de pregătită pentru tine, iubițel! Pe sub fusta asta sunt complet goală.

Cuvintele ei și tonul mieros pe care îl folosește îmi fac timpanele să țiuie și totul în jurul meu începe să devină tot mai neclar. O pătrunde. O pătrunde sălbatic, iar ei îi scapă un țipăt plin de plăcere printre buze în timp ce îl sărută pe gât.

Mă privește.

Tarantula asta tocmai mi-a făcut cu ochiul.

Începe să o penetreze.

Inima mea se rupe.

Întind mâna spre Arron care stă la un pas în spatele meu, dar nu îi nimeresc brațul.

Mă prăbușesc.

Genunchii mi se izbesc de mocheta neagră și infectă și simt că aerul nu îmi mai ajunge în plămâni.

Atlas al meu nu ar face așa ceva.

- Isis, respiră! Strigă Arron la mine, doar că eu nu mai știu cum să o fac.

Atlas își întoarce privirea și îmi rânjește atât de mort că îmi provoacă un tremur în tot corpul. Nu știu când, cum sau unde, dar știu că l-am pierdut. El nu mai e Atlas al meu. Nu mai e băiatul meu cu ochii de ciocolată.

-Dă-mi mâna! Te scot eu de aici, prințesă!

Tocmai mi-am pierdut colacul de salvare .

Iar eu... eu nu știu să înot!

Deschid ochii și sar în șezut cu mâinile inerte pe lângă corp. Nu pot să respir. Aerul nu îmi mai este de ajuns. Părul îmi este lipit de tâmple și simt cum broboane de transpirație mi se scurg pe față. Un picur îmi atinge colțul gurii și e sărată. Și iubirea lui s-a transformat într-una sărată.

Îmi duc o mână în dreptul inimii și îmi apăs sternul în încercarea de a o liniștii. E doar un coșmar, inimă!

Nu e un coșmar. E realitatea mea!

Inima îmi urlă cuvintele în față, încăpățânându-se. Știu și eu asta. Seara aia. Privirea aia moartă. Nu o să fiu niciodată capabilă să mi le scot din memorie. Persoana care m-a salvat îmi pare atât de cunoscută. Sunt sigură că a fost un înger cu privirea de smarald, trimis să mă salveze. Dumnezeu știa că nu pot retrăi asta iar și iar.

Ochii încep să mă usture, iar eu îmi ridic privirea cu încăpățânare în tavan. Nu vreau să mai vărs lacrimi pentru el. Nu vreau să mai vărs lacrimi pentru nimeni. Mi-aș dori să mă transform într-un ghețar. Nu rezist prea mult. Privirea mi se împăienjenește și trădătoarele de picături sărate ies la suprafață fără acordul meu. Sunt atât de slabă. Încep să plâng cu suspine și jur că aș vrea să mă opresc dar nu știu cum.

Știu că nu ar trebui să fac asta, dar când vreodată am făcut ceea ce e corect? Mă ridic nesigură pe propriile picioare și mă îndrept spre partea opusă a camerei. Deschid dulapul și mă ridic pe vârfuri pentru a ajunge cutia gri și anostă de carton. O iau în brațe și o privesc. Aș vrea să exprim în cuvinte tot ce simt acum, dar nu pot.

Fără să vreau, pașii mă îndeamnă spre micul balcon în care dă camera mea. Luna îmbracă totul într-o lumină atât de melancolică. O mireasmă dulce se așterne peste tot în jur și trag aer în piept cu nesaț. Natura trăiește. Lumea încă trăiește în jurul meu. Mă așez pe balansoar cu picioarele sub mine și trag cutia mai aproape. Îmi trec degetele peste marginile capacului și, involuntar, un suspin îmi scapă printre buze. Nu cred că pot să fac asta. Mâinile îmi tremură atât de tare că sunt nevoită să mi le strâng în poală pentru a le controla.

Inspiră.

Expiră.

Inspiră.

Expiră.

Repet procesul de câteva ori pentru a îmi regla respirația și odată cu bătăile inimii revenite la normal, reușesc să mă calmez pe cât este posibil. Îmi strâng pleoapele cât de tare pot și ridic capacul cutiei. Încă țin ochii închiși. Mintea mea refuză să accepte masochismul de care dau dovadă.

Un sunet înfundat, ca și cum un obiect s-ar izbi de podea, tulbură liniștea din jurul meu și mă face să tresar. Îmi ațintesc privirea spre casa vecină și lumina de la lampa în formă de delfin pe care i-am dăruit-o când eram mici e aprinsă. Nu este posibil așa ceva. Când am ieșit sunt sigură că era oprită. El nu e aici. O iau razna. Revino-ți, Dark! El a ales să dispară din viața ta.

Iau prima fotografie care îmi pică în mână și o privesc. Doi adolescenți fericiți și plini de făină. O zi petrecută în doi. Brioșe și înghețată cu fistic. Asta văd când mă uit la fotografie. Nu văd oamenii din poză, ci amintirile din spatele zâmbetelor zurlii pe care le afișează.

Îi dau drumul la loc în cutie și văd o mică sclipire în fundul acesteia. Răscolesc grămada de forografii și apuc lănțișorul cu jumătate de inimă. De data asta chiar e real, cealaltă jumătate a rămas la el. O lacrimă îmi brăzdează chipul și totul mi se pare atât de haotic în jur. Cum să învăț să trăiesc fără el când nici măcar nu îmi doresc să o fac? Eu nu vreau să trăiesc fără el! Fantoma amintirii lui mă urmărește peste tot.

M-a părăsit. Persoana care știa absolut totul despre mine și mi-a jurat iubire eternă și-a făcut bagajele și a plecat din viața mea. Fără nicio explicație. Nici măcar nu am meritat un nenorocit de răspuns la întrebarea care mă torturează. De ce, Atlas? De ce?

Înainte să realizez ce fac, iau un maldăr de poze și încep să le fac bucăți. Nu vreau să le mai văd. Apuc cutia și o azvârl în capătul celălalt al balconului. Dacă el a plecat, pot să se ducă dracului toate amintirile. Am nevoie de aer. În ultimul timp îmi e tot mai insuficient. Mă ridic și mă reazem de marginea de sticlă în încercarea de a găsi aer. Am nevoie disperată de aer. Am nevoie de el. Doza mea de roz.

- De ce, Atlas? Ce dracului ți-a lipsit? Nu vezi că nu știu să exist fără tine? Ai plecat când aveam cea mai mare nevoie de cineva lângă mine. Întoarce-te înapoi, nemernicule! Țip cât mă țin plămânii și ecoul vocii mele care se pierde în liniștea nopții, mă face să realizez cât de patetică sunt.

Îmi mut privirea spre fereastra lui și pot jura că draperia tocmai s-a mișcat. Nu, sigur îmi imaginez. Rămân așa, holbându-mă în gol, timp de câteva minute. Din nou. Colțul draperiei s-a mișcat din nou și de data asta sunt sigură că nu este doar imaginația mea. Este aici. Atlas s-a întors. Dar de ce se ascunde?

- Îmi vei da niște explicații, Atlas! De data asta nu vei mai dispărea ca măgarul în ceață.

O iau la fugă pe scări fără să mă gândesc că am pe mine doar hanoracul lui și probabil se vede de la o poștă că am plâns. Nu mă interesează. Vreau să mă vadă așa, vreau să vadă ce mi-a făcut. Iarba rece și umedă mă face să tresar atunci când face contact cu tăpile mele, dar o ignor cu desăvârșire. Tot ce vreau acum este să îl văd pe Atlas.

Traversez peluza mea și a lui în fugă și sunt în fața casei lui înainte să îmi dau seama. Inima îmi bate haotic în piept și parcă nimic din tot ce a făcut nu mai contează. Vreau doar să mă strângă la pieptul lui și să îmi spună că totul e un coșmar și că niciodată nu va mai pleca de lângă mine. Am atâtea să îi povestesc.

Bat la ușă atât de tare că am impresia că se va prăbuși. Aud un ropot de pași pe scări și mi-l imaginez coborând în grabă, la fel de entuziasmat ca și mine. Sunt sigură că și lui i-a fost dor de mine, noi doi nu putem sta unul departe de celălalt. Așa suntem creați. Ca două suflete gemene gata să se regăsească în orice moment.

Lumina din hol se aprinde, iar inima mea bate din ce în ce mai tare. Închid ochii strâns și trag aer în piept cât de puternic pot pentru a încerca să mă calmez, dar nu îmi pot reține zâmbetul sub nici o formă. Scârțâitul tipic al ușii, pe care tatăl lui Atlas nu are timp niciodată să o repare, umple aerul, iar eu îmi mușc buza de jos pentru a îmi opri rânjetul și deschid ochii.

Dezamăgire.

Furie.

Disperare.

Ură.

Tristețe.

Dispreț.

Toate aceste sentimente îmi inundă sufletul și vreau atât de tare să o opresc, dar nu reușesc. O lacrimă îmi brăzdează chipul și compătimirea pe care o văd în privirea mamei lui este de ajuns ca să îmi dau seama că iar a plecat.

- Nu îmi spune că a plecat iar, Alissa! Te rog să nu îmi faci asta!

- Aș vrea să pot, scumpo. Aș vrea atât de tare să pot schimba toată situația în care vă aflați acum, dar nu am nici o putere. Spune și își aruncă brațele în jurul gâtului meu, dar nu înainte de a apuca să îi văd ochii în lacrimi.

O dau la o parte cât de delicat pot și o iau la fugă pe scări. Haide, picioarelor! Nu îl pot lăsa să dispară iar așa. Dacă vrea să plece atât de tare, măcar să îmi ofere o explicație. Mușchii gambelor mă ard de la efortul pe care îl depun pentru a urca câte două trepte odată, dar nimic nu mai contează acum. Trântesc ușa de la cameră de perete și intru.

Pustietate.

Asta este tot ce văd și ce simt în acest moment. Lampa în formă de delfin este încă aprinsă și rezemat de ea văd un plic. Străbat camera din câțiva pași și când văd că pe bucata de hârtie scrie numele meu, acel nume pe care nu mi-l mai doresc, genunchii mi se înmoaie. Mă așez pe podea și rup stratul subțire de hârtie care mă împiedică să ajung la conținut.

„ Iubirea mea,

Sunt conștient de faptul că nu mai am niciun drept să te numesc așa și nici nu îți poți închipui cât de tare mă doare acest lucru. Poate că acum nu mă crezi și totul pentru tine pare confuz, deoarece nu ți-am oferit nici o nenorocită de explicație. Îmi și imaginez cum îmi reproșezi: Merit o nenorocită de exlicație, Atlas! Știu asta, dar nu sunt capabil să ți-o ofer acum. Deși, în situația dată, să îți cer să ai încredere în mine este cel mai stupid lucru pe care aș putea să îl fac, asta vreau să te rog. Aș putea eu vreodată să mă opresc din a te iubi?

Știu că toate acțiunile mele spun că asta am făcut. Știu că ți s-a rupt inima în camera aia a frăției, dar vrei să îți spun un secret? Pe mine m-a durut mai tare. Iubirea mea, durerea ta mereu o voi simții înzecit căci tu ești parte din mine. Privirea mea din acea seară, știu cât te-a rănit, dar tot ce pot să îți spun este că nimic nu a fost real. Am nevoie să mă urăști și să stai cât de departe poți de mine, dar nu așa. Când văd cât de tare te doare, iar eu nu pot face nimic, simt că mă sufoc. Schimbarea te prinde atât de bine. Ești la fel de radioasă ca întotdeauna, sa nu te îndoiești de asta niciodată. Ne-am înțeles, iubito?

Ai vrut să schimbi tot ce iubeam la tine? Am dreptate? Dar uiți că eu te iubeam pe tine, nu înfățișarea ta. Te iubesc în continuare, indiferent de cum arăți sau ce faci, o voi face până când mi se va opri inima din bătaie. Îți promit!

Când te-a sărutat el, în acea seară, am simțit cum mă rup în bucăți. Nici măcar nu îmi pot imagina cum ar fi, după toate rahaturile pe care le-am făcut și care vor urma în continuare, să mă dai dracului și să îți găsești pe cineva care te merită cu adevărat. Știu că e culmea egoismului, dar te implor, nu o face! Nu lăsa pe nimeni să intre în viața ta. Nu permite nimănui să ocupe locul pe care l-am ocupat eu cândva.

Am atâtea să îți spun, iubito! Nici nu ai idee. Îmi ești la fel de indispensabilă ca aerul. Amintește-ți cine sunt eu și cine ești tu, de fiecare dată când îți e dor de mine. Ai încredere! Nu uita că te iubesc, încăpățânata mea!"

- Dacă mă iubești, de ce ai plecat? Șoptesc printre lacrimi și strâng bucata de hârtie la piept.

Lacrimile îmi șiroiesc pe obraji și inima îmi zace undeva pe jos, mai zdrobită ca niciodată. Îmi înfășor picioarele cu brațele și privesc într-un punct fix. Eu ce fac acum cu tot ce mi-a scris? Sunt și mai confuză.

Telefonul începe să sune de undeva de pe podea și îmi atrage atenția. Îl caut cu privirea și îl văd lângă piciorul patului. Mă întind și îl apuc nervoasă pe persoana de la celălalt capăt pentru că îmi întrerupe momentul. Pe ecran apare „Apelant ascuns" și o glumă e ultimul lucru de care am nevoie.

- Spune repede! Nu am starea necesară pentru glume. Spun pe un ton răstit.

- Voiai să îl înfrunți pe Pecado, cariño! Îți trimit coordonatele.

- Vin imediat!

Hei, frumoșilor! Vreau să încep prin a îmi cere scuze că am lipsit atât și v-am lăsat să așteptați. Sper să mai fiți aici cu mine.
Ultima perioadă a fost foarte aglomerată, iar inspirația mea a fost la pământ.
Sper să vă placă și ca de obicei, vă aștept părerea în comentarii.
P.S . Am făcut și un cont de insta unde o să putem sa ne cunoaștem mai bine dacă va doriți. Acesta este "_ultimul_rasarit._"
Vă îmbrățișez cu drag!❤️