Libidinosul ce stă lipit de mine mai face un pas în față și își îndeasă unul dintre genunchii acoperiți de niște blugi spăluciți între picioarele mele. Materialul tocit mi se freacă de coapse și simt cum mi se urcă fierea în gât pentru a cincea oară în mai puțin de un minut. Își lasă una din mâini să coboare ușor de pe șoldul meu spre coapsă și vârfurile mult prea aspre ale degetelor sale intră ușor pe sub tivul rochiei mele mult prea scurte și o mai ridică puțin într-o parte. 

   — I-ați mâinile jegoase de pe mine! Asta e ultima dată când îți spun. Mă reped să scot cuvintele, dar ies pe un ton cu o octavă mai jos decât mi-aș fii dorit. 

     Individul profită de vaga mea dovadă de nesiguranță și se împinge în mine cu și mai multă putere, luându-mi răsuflarea. Îmi râde zeflemitor cu buzele lipite de zona erogenă de sub urechea mea, dar tot ce simt este o scârbă profundă care îmi întunecă judecata și mă face să uit cu desăvârșire de ce am venit aici. Poate să își bage undeva înțelegerea și clubul și tot, nu mă mai interesează. Din satisfacția care îi îmbracă irișii bărbatului de la etaj, îmi dau seama cu ușurință că este un om de o speță și mai joasă decât am crezut.

   — Să înceapă distracția! Spun ca pentru mine.

      Magaoaia din spatele meu se gudură ușor, pesemne că a auzit. Îmi trag capul puțin în față și îmi dau părul într-o parte, acțiune care îl face să creadă că îi dau o disponibilitate și mai mare asupra gâtului meu și își slăbește strânsoarea. Perfect, dobitocule! Tocmai mi-ai oferit ocazia perfectă să te joc în picioare în mijlocul acestui club de fițe ce pare întruchiparea pură a păcatului. Sper să nu ajung în iad doar pentru că am pus piciorul în locul ăsta plin de desfrânare.  Îmi trag capul puțin în față și, cu o viteză de care nu aș fi crezut vreodată că sunt capabilă și îl reped înapoi, drept în nasul tipului. Un zgomot de oase rupte se aude surd și un urlet plin de durere îi părăsește buzele. Îmi dă drumul din strânsoarea lui și primul instinct este să îmi duc mâinile la urechi. Blestemat să fii, tocmai mi-ai făcut timpanele să sângereze. 

      Cu mâinile făcute căuș peste nas, se repede spre mine asemenea unui animal turbat, dar sunt mai rapidă și îi dau un pumn peste mâinile  strânse, făcându-l încă o dată să urle din cauza durerii. Nu mă opresc aici. Imediat ce îl văd vulnerabil mă reped spre el și îl îmbrâncesc cu putere în pieptul prea pipernicit pentru un bărbat de vârsta lui care nu pare mai mică de, mai mult și în niciun caz mai puțin, treizeci de  ani. Se împleticește câțiva pași zdraveni în spate și se prăbușește pe podea ca o bucată de carne stricată. De fapt, așa îl privesc acum. Ca pe un leș găunos și plin de viermi ce sunt pe cale să îi devoreze măruntaiele. 

    Merg spre el, legănându-mi șoldurile pe ritmul unei melodii de pe fundal, pe care  nu cred că am mai auzit-o în viața mea, dar un lucru știu sigur: emană senzualitate și dorință de sex. Mult sex.  Ochii îmi fug ca din reflex spre separeurile din colțurile încăperii, dar îmi mut privirea cât de repede pot cuprinsă de rușine că am fost atât de indecentă și nerușinată încât am privit iar spre ei, spre actul lor care ar trebui să fie ceva atât de intim, dar cu toate astea este atât de expus. Îmi ridic privirea și o înlănțuiesc cu cea a celuilalt dintre mulții nemernici care se află în camera asta și nu văd deloc ceea ce mă așteptam. Îmi rânjește și îmi face strâmb cu ochiul, deși ar trebui să fie scos din minți că am făcut scandal în clubul lui de fițe. Brusc, un beculeț se aprinde în mintea mea și se face lumină. Asta voia de fapt. Voia să vadă de ce sunt capabilă, de aia nu a intervenit. Există și varianta să fie o jigodie sadică, dar nu vreau să mă gândesc prea mult la asta. Vrei spectacol, ei bine, o să ai spectacol! 

     Fac un pas în față și îmi așez mâinile pe genunchi, unduindu-mi corpul lent și senzual de dragul circului din jurul meu. Un rânjet, care poate fii catalogat ca cel al unui criminal în serie, îmi îmbracă buzele date cu un roșu intens. Întotdeauna am folosit rujul ca pe cea  mai puternică armă a mea. Când am nevoie de un gram de curaj, tot ce trebuie să fac este să îmi colorez buzele într-o culoare statică, care exprimă putere și încredere, și așa voi fii. Puternică și încrezătoare. Jigodia, care acum și-a pierdut graiul, mă privește cu niște ochi cât cepele și mă hrănesc cu tot ce văd acolo. Frică. Disperare. Îmi așez piciorul peste bijuteriile lui și parcă respirația i se oprește pentru câteva secunde. Mă privește înmărmurit și, deși nu scoate niciun cuvânt, mă simt ca și cum gândurile lui urlă la mine. Atât de sonore sunt. 

    — Ești o jigodie împuțită și știi ce e cel mai rău? Că lumea e plină de gunoaie ca tine! 

     Îi țip cuvintele în față, în timp ce depun și mai multă presiune, asigurându-mă că tocul meu se află exact în locul potrivit, peste  o zonă extrem de sensibilă. Un suspin îi părăsește buzele și pot jura că ochii lui au devenit mai sticloși decât erau deja din vina alcoolului. Inima începe să îmi pompeze mai repede și îmi simt sângele cum vuiește în timpane. Conștientizarea adevărului ce se ascunde în spatele întregii situații mă bagă în sperieți și nu îmi pot imagina că este posibil. Îmi place puterea. Nu. O ador. Nu am fost niciodată așa, cel puțin nu mi-am permis să fiu. În interiorul meu nu mai eram de mult timp copila aia simpatică și inocentă care iubește rozul și visează zilnic la curcubeie și la cum ea, cu zâmbetul ei colorat și știrb, va face lumea un loc mai bun. Poate că de mult timp nu am mai fost Isis, dar trăgeam cu dinții de posibilitatea de a mai fii din cauza  fricii. Îmi era prea teamă că lui nu îi va plăcea Dark și îl voi pierde dacă nu voi mai fi aceeași fetiță de care s-a îndrăgoostit cu ani în urmă. Eram atât de ocupată să nu cumva să mă schimb, încât nu am realizat că el nu mai e de mult prea mult timp băiețelul ăla ce îmi săruta lacrimile și mă ținea de mânuță atunci când îmi era prea frică de monștrii de sub pat sau din dulap. Am fost mult prea oarbă să văd asta. Isis a murit acum mult timp, doar că eu am fost mult prea speriată de schimbare ca să o las să se odihnească în pace. 

                            Partea din mine pe care o iubea el a murit

                           Dar partea care îl iubește pe el încă trăiește 

                         Și sunt speriată că nu voi știi niciodată cum să o ucid.

     — Dacă vreodată în viața asta de mizerie pe care o duci vei mai avea curajul să atingi vreo femeie care spune nu, îți jur că te voi găsi și te voi face să îți regreți fiecare respirație. Îți sugerez să nu mă crezi slabă pentru că îți pot dovedi  că nu sunt. Mâinile astea! Spun și mă aplec spre el smucindu-l și apucându-l de încheietură pentru a îmi face demonstrația credibilă nu doar pentru el, ci și pentru restul masculilor ce nu pot înțelege un refuz și nu își pot stăpânii pornirile animalice din această încăpere. Știi ce ar trebui să fac acum  pentru că m-ai atins cu ele? Îți spun eu, stai liniștit! Ar trebui să rămâi fără ele. Sau gura asta infectă care mi-a mânjit pielea cu saliva ta de bețiv. Spun rânjind și îi apuc maxilarul în palme, deloc delicat. Geamătul lui îmi face timpanele să danseze. Ar trebui să ți-o cos, ca să mă asigur că nu vei  mai face niciodată asta altei persoane. Am dreptate? 

   — Îmi...îmi pare rau. Te rog, iartă-mă! Răspunde cu o voce ce denotă teroare și singura mea reacție este să râd ca o nebună.

        Chiar crede că lucrurile se rezolvă așa? Îți bați jocul de corpul unei femei și apoi îți ceri scuze și gata, ți se spală păcatele? Ultimul gram de rațiune care mi-a mai rămas țipă la mine de undeva din fundul minții și cumva, ca printr-o minune, reușesc să mă trezesc din beția oferită de această nouă senzație. Dacă așa mă simt acum, oare cum s-ar simții dacă m-aș răzbuna pe Zion? Sau pe Atlas?  Trezește-te la realitate, tu nu ești așa! Nu, Isis nu era așa. Dark poate să fie cum vrea. Cele două personalități ale mele duc o luptă continuă și aproape că mă gândesc că aș putea avea vreo boală mintală, dar nu am timp de asta acum.

    Îmi ridic piciorul și îi văd privirea ușurată atunci când nu îi mai ameninț podoabele, dar nu îl las să se bucure mult de asta. Îl lovesc cât de tare pot cu piciorul și când îl aud cum rage de durere, mă aplec lent spre urechea lui, timp în care mă asigur că îmi vede expresia plină de satisfacție. 

   — Poate așa vei învăța să îți ții testiculele în pantaloni. 

        Șoapta mea îl face să se cutremure, dar nu îmi mai pierd timpul cu el. Am venit aici din cu totul alt motiv. De data asta reușesc să trec de ringul de dans și ajung la baza scărilor ce mă vor duce poate spre cea mai importantă discuție din viața mea. Lăsând la o parte scena de mai devreme, genunchii îmi tremură atât de tare încât mă văd nevoită să îmi pun mâna pe balustardă pentru a îmi menține greutatea și a mă asigura că nu mă fac de râs, ajungând grămadă pe scări în jos. 

      Treisprezece. Paisprezece. Cincisprezece. 

       Număr treptele și sunt îngrozită când pun piciorul pe ultima. Până aici mi-a fost. Îmi îndrept spatele și ridic bărbia în aer, dar nu mă simt nici pe departe atât de încrezătoare cum par. Se ridică în picioare și își așează paharul, plin pe jumătate cu un lichid maroniu, pe măsuța de sticlă neagră. Unul dintre picioarele îmbrăcate în mătase are ceva scrijelit pe el, însă nu îmi pot da seama ce anume scrie. Cred că este  latină sau o altă limbă asemănătoare. 

    — Facile descensus averni. Spune și auzul vocii lui mă face să mă cutremur.

  — E ușor să cobori în infern? Nu aș fi zis că ești o persoană căreia să îi pese de Iad. Spun pe un ton acid și nu îmi scapă surprinderea din ochii lui, deși o maschează repede. 

   — Limba asta ascuțită a ta e al naibii de păcătoasă și îți va face o grămadă de probleme, dar nu pot să neg, mă excită la culme. Adică se poate vedea cu ochiul liber, nu? 

     Face un semn cu capul spre șlițul pantalonilor săi ce îi vin ca turnați. Evident că își face haine pe comandă. Mă blestem în gând și îmi vine să mă dau cu capul de toți pereții când privirea îmi coboară instinctiv spre locul indicat de el. Țâțâitul lui satisfăcut mă face să fierb de furie și jur că în curând voi uita cine este sau ce influență are. 

   — Dacă aș fi în locul tău, aș avea grijă ce spun. Nu mă impresionezi absolut deloc, să știi. Hai mai bine să trecem direct la subiect că nu am timp de pierdut. 

   — Fetițo, dacă cineva ar trebui să aibă grijă, aceea ești tu. Ești pe teritoriul meu și oricât mi-ai plăcea, o să te azvârl într-un sac de nailon cât ai clipii. Ne-am înțeles? Spune și face un pas în fața mea. Mă amuză al naibii de tare cum își scoate pieptul în față pentru a părea amenințător. Nu e nevoie, deja am făcut pe mine de frică.

  — Nu mi-e frică de tine, Zion! Spun plină de zeflemea în timp ce îi susțin privirea de smoală.

      Mă trântesc în cel mai apropiat fotoliu de piele, ținând cont că aici sunt doar două, nu prea am de ales. Oare a amenajat locul ăsta special pentru discuția noastră? Nimic nu m-ar mai mira la omul ăsta. 

    — Știam eu că și tu m-ai plăcut, dulceață. Ți s-a făcut dor de mine, nu? Spune și îmi zâmbește.

       Este într-adevăr un om frumos. Părul negru contrastează cu aceeași nuanță a ochilor și îi dă un aer periculos și enigmatic. Hainele de firmă îi vin ca turnate pe corpul care cu siguranță este lucrat cu trudă, căci pare sculptat. Mulți ar spune că cicatricea îi scade din carismă, dar nu mi se pare. Este semnul lui, ceea ce îl definește și faptul că îl poartă cu mândrie îl face și mai atrăgător. Sunt foarte sigură că în spatele ei este o poveste marcantă, poate asta l-a transformat în persoana de azi. Oamenii se transformă în funcție de circumstanțe.

— Ce a fost cu scena aia la mine acasă, Zion? 

      Îmi așez piciorul drept peste cel stâng și îl privesc fix în ochi. Nu se aștepta la asta. Nici măcar nu a apucat să se așeze că am și început. Dacă îi dau mult timp de gândire mă va arunca de aici fără să primesc vreun răspuns. Mă străpunge cu o privire iscoditoare și plină de pericol, iar buzele încep să îmi tremure. Îmi mut privirea spre măsuța dintre cele două fotolii de dimensiuni prea mari, după părerea mea, și constat cu stupoare că acolo se află doar paharul  lui. Nu e prea ospitalier. Dacă va vedea cum îmi tremură buzele mă va mânca de vie. Orice urmă de slăbiciune, cât de mică, îmi poate fii letală atât mie cât și mamei mele, iar eu nu o să permit asta. Iau paharul lui și îl duc lent spre buze, dar  nu înainte de a adulmeca mirosul băuturii. Este cu desăvârșire Bourbon. Poate că nu consum eu alcool de obicei, dar ăsta e preferatul lui Nick, l-aș recunoaște dintr-o mie. Iau o înghițitură mică și apoi pun paharul la loc, susținându-i în continuare privirea.

— E și favoritul lui Nick.

— Ce?

— Bourbonul, Zion! Mă refer la Bourbon. Acum aștept să îmi răspunzi la întrebare.

— Nu știu despre ce scenă vorbești, Isis.

— Nu cred că e cazul să faci pe prostul, Zion. Nici tu, nici eu nu ne-am născut ieri și își spun sigur că aici nu s-au întâlnit hoțul cu prostul. Și știi, numele meu e Dark! 

— Nu fac pe prostul, dulceață și cu siguranță nu te consider nici pe tine așa, dar dacă mi-ai oferi mai multe detalii, Dark, cu siguranță am rezolva problema. Spune și se așează pe fotoliu, dar, deși acum nu mă mai privește de sus, mi se pare la fel de impunător și ar fi de o neghiobie nemărginită din partea mea să nu recunosc că el e un bărbat cu adevărat frumos.

 — Cineva mi-a devastat casa, Zion. Întreg parterul. Perne și canapele tăiate, oglinzile, vesela, geamurile și televizorul sparte. Totul distrus. Etajul a rămas neatins. Cum sigur știi pentru că te-ai deranjat să intrii neinvitat în camera mea, pe scara ce duce la etaj avem mochetă albă, pe fiecare treaptă erau dâre de sânge ce duceau în baia de la etaj. Cleanța era îmbibată în sânge, iar pe oglinda din baie scria cu același lichid: „ Dacă vrei să îți mai vezi vreodată femeia, știi unde mă găsești. E destul de apetisantă, să știi!".

— Au luat-o pe mama ta?  Întreabă Zion cu o expresie turbată și tot ce reușește este să mă facă și mai confuză decât eram. Dacă nu a fost el, atunci cine?

— Nu, Zion! Mama este acasă. Dar tu știi deja toate astea. De ce faci pe surprinsul? 

— Dulceață, nu știu ce  crezi tu, dar asta nu este mâna mea. Îți dau cuvântul meu că nu am acționat în niciun fel de când am venit la voi acasă și am purtat încântătoarea noastră discuție. Imediat ce pomenește de vizita lui anterioară începe să rânjească, iar mie îmi vine să îl dau cu capul de pereți când îmi amintesc că aveam doar un prosop pe mine.

   — De ce aș avea încredere în tine?  Nu ne-am văzut decât de două ori și de fiecare dată m-ai amenințat că mă omori. 

— Crede-mă, ți-aș tăia limba aia ascuțită. E fix problema ta dacă mă crezi sau nu, nu sunt dator să dovedesc nimic, nimănui, cu atât mai puțin ție, dar ține minte un lucru, un șef de bandă înainte de toate are onoare. Eu nu trec peste cuvântul meu. 

  — Atunci cine a fost, Zion? Dă-mi un nume până nu îmi pierd răbdarea. Mi-au amenințat mama. Au intrat în căminul meu, Zion. Asta nu va rămâne așa și îți jur că dacă aflu că tu ești în spatele acestui joc nu o să îmi pese nici o secundă că ești El Diablo sau de banda ta de idioți. Nu știu cine te crezi tu, Zion, dar mie nu îmi este sub nici o formă frică de tine. M-am făcut înțeleasă?

— O să îți fie, cariño! O să îți fie! Spune, iar eu rămân împietrită când îl aud vorbind în spaniolă.

    Imediat ce rostește cuvintele face un semn imperceptibil din cap și cele două gorile își scot pistoalele cu o precizie și o coordonare care merită aplaudate. Oare cât au repetat asta? Zion mă privește, așteptând o reacție din partea mea și azi e ziua lui norocoasă, sunt dispusă să i-o ofer. Dacă nu el e cel care mi-a devastat casa, nu îmi e de folos cu nimic, deci se poate duce învârtindu-se. Le mulțumesc în gând tuturor zeilor că după seara asta nu va trebui să l mai văd și îmi încep reprezentația de zile mari. Mă ridic și fac un pas în față fără să îmi desprind privirea de cea a lui Zion. Mă simt ca și cum ar trebui să învăț din nou să merg, dar nu las asta să se vadă și mă îndrept plină de hotărâre spre el. Știu prea bine că nu îmi va face rău.

       Un braț puternic îmi înconjoară talia și atingerea străină mă îngheață, dar nici nu apuc să mă gândesc la ripostă că un parfum, care în ultimele zile a devenit tot mai cunoscut, îmi inundă nările. Inspir cu nesaț și încerc să îmi controlez ritmul inimii care bate atât de tare că simt cum este pe cale să iasă din coșul pieptului. Nu înțeleg ce caută aici. Nu era de ajuns că îmi era frică pentru mine, acum trebuie să mă tem și pentru el. 

— Kasper! Nu te așteptam.

                 Nu există un moment prielnic

                     Există doar omul tău

                    Cu el fiecare moment este unul potrivit. 

Hei! Am revenit în sfârșit. Sper să vă placă capitolul și aștept să îmi spuneți în comentarii părerea voastră despre Dark. Ce ziceți de un capitol din perspectiva băiatului misterios cu ochii verzi? V-ar plăcea? 

Vă mulțumesc că citiți și vă îmbrățișez cu drag.