Mă târăsc pe holul interminabil și parcă dulapul meu a dispărut. Cotesc la stânga și în sfârșit îl văd. După visul ăla nu am mai reușit să adorm și bizar e că mă bântuie de ceva timp. Ai reușit să dormi două ore. Bravo, Dark! Meriți o felicitare. Capul îmi zvâcnește într-una de când am avut accidentul acela și știu că ar trebui să merg la spital, dar nu se află pe lista mea de priorități acum. Am lucruri mult mai importante de rezolvat. Trebuie să încerc să îmi organizez prioritățiile.

1. Stau departe de băiatul cu ochii verzi al cărui nume nu îl știu.

2. Vorbesc cu Zion.

     Nu. Nu. Nu. Deja am început prost. De când se află el în fruntea priorităților mele? O iau de la capăt.

1. Vorbesc cu Zion.

2. O conving pe mama că Nick minte.

3. Stau departe de băiatul cu ochii verzi al cărui nume nu îl știu.

4. Mă văd cu Axer.

   Da,  cred că acum e bine. Maldita sea! Am uitat complet. Îmi mut privirea pe ceasul de la mână și îmi vine să mă dau cu capul de pereți când văd ce oră indică. 15: 30. Axer mă așteaptă de mai bine de treizeci de minute la  cafeneaua Magnetica. Dar nu m-a sunat deloc. De ce nu m-a sunat? Înșfac telefonul din buzunarul de la spate al blugilor mei negri ponosiți și constant cu stupoare că este dat pe silențios. Am 20 de apeluri pierdute de la el, cu siguranță o să mă omoare. Mă panichez instant și încerc să deschid cu stângăcie dulapul în fața căruia ajunsesem fără să îmi dau măcar seama, se pare că gândurile se încăpățânează să mă ducă pe tărâmul anomaliei mereu. Nu știu în ce ape ne scăldăm eu și cel mai bun prieten al meu sau cel care era odată, așa că aș face bine să mă grăbesc ca să nu stric totul, trebuie să recuperez tot ce am pierdut din vina lui Atlas. Cât de ciudat că acum sunt capabilă să îl învinuiesc și de foamete sau de o Apocalipsă Zombie pe când în urmă cu câteva zile reprezenta lumea mea. Nu mai e lumea ta, Dark! Lumea ta s-a prăbușit în camera aia din casa frăției și el s-a asigurat că nu va mai putea fi vreodată reconstruită atunci când a dispărut ca un laș. 

    Introduc codul dulapului pentru a treia oară și sigur greșesc ceva. Fir-ar, ăsta e ultimul lucru de care aveam nevoie acum. Universule, chiar ești cu totul împotriva mea? 

— La mierda, sunt deja în întârziere! Țip frustrată și lovesc dulapul cu pumnul, iar acesta se deschide miraculos. Oh, acum te deschizi? Pe bune? Întreb și mă strâmb la el ca o nebună. Cred că încep serios să o iau razna.

     O durere îmi străbate mâna și văd articulațiile însângerate. Perfect, zece puncte pentru idioata secolului. Îmi desfac bandana roșie din jurul capului și o strâng cu putere în jurul articulațiilor ce țipă de durere. Dacă aș fi suficient de idioată aș mai lovi ceva la cât de nervoasă sunt. 

— Îmi place când vorbești în spaniolă. Vocea ta sună mult mai senzuală decât e deja. Spune o voce mult prea aproape de urechea mea, făcându-mă să tresar. Dar nu cred că dulapul ăsta e de vină pentru problemele tale menstruale.

   Ce? Ce tot îndrugă nemernicul ăsta? Și mai important, ce caută aici? Amintește-ți, Dark! Punctul 3 pe lista ta de priorități: Stau departe de băiatul cu ochii verzi al cărui nume nu îl știu. Mă trag un pas în spate, lipindu-mă de ușa rece a dulapului. Pot simții tabla ușor îndoită pe pielea acoperită de un tricou negru și subțire, cu două numere mai mare, pe care scrie „ Pericol public". Poate chiar asta sunt acum. 

— Cum se face că atunci când ești prin preajmă ajung mereu lipită  cu spatele de ceva? Întreb sarcastic și fac un pas într-o parte pentru a scăpa din poziția în care ne aflăm.

    Se mișcă mai repede decât mine și își așază o mână lipită de dulap, în dreptul capului meu, apoi face la fel cu cealaltă. Se apleacă puțin în față, astfel încât îi simt repirația fierbinte cum mi se răsfrânge pe buze și ochii săi mă îngheață, transmițându-mi tot ce e mai rău din el. Băiatul ăsta e capabil să îmi alimenteze nebunia la putere maximă, dar dacă întunericul ce zace în noi se îmbină, demonul nu va mai putea fi oprit. Trebuie să stau departe de el. Îmi repet asta de când l-am întâlnit încât cred că în curând va deveni o mantră. Ceva mă atrage. Nu îmi pot da seama ce, dar există ceva ce ne leagă. Vreau să mă zbat, să îl împing, să îi spun ceva care să îl îndepărteze, dar tot ce fac este să îl privesc fix în ochi și să îi arăt că nu este sigurul care nu mai are nimic de pierdut. 

— Poate pentru că ești atât de dornică să ți-o trag? Aruncă răspunsul sub forma unei întrebări completându-l cu o ridicare a sprâncenei și eu simt cum iau foc. Ce mama naiba? Chiar are impresia că poate apărea așa de nicăieri și să se comporte ca ultimul dobitoc? Ei bine, nu!

     Îl privesc fix în ochi și rânjesc lasciv. Mă aplec ușor și îmi las respirația să îi atingă gâtul. Firișoarele de păr de la ceafă încep să i se zbârlească și pot simți cum aerul s-a schimbat brusc. Nu îi sunt indiferentă. La naiba, am un efect  foarte puternic asupra lui. Privesc cum chipul îi devine relaxat și concentrarea sa se evaporează și atunci îmi ridic genunchiul. Îl lovesc cât de tare pot în zona aia a lui cu care se tot laudă și privesc zâmbind inocent cum se dă un pas în spate și se apleacă în față, strâmbându-se. 

   — În preajma ta, podoabele mele sunt în mare pericol. Am nevoie de protecție.  Tricoul tău spune adevărul. Spune cu un glas jos, răgușit, dar cu toate astea puțin amuzat. Așa este de fiecare dată când îl lovesc. Tipul ăsta are serioase probleme mintale.

— Nu îți trebuie pentru că de acum vei sta dracului departe de mine! Ne-am înțeles? Îi spun printre dinții încleștați și îi întorc spatele fără să aștept un răspuns. 

     În fața mea se află echipa de vipere și pentru un moment îmi regândesc opțiunile, preferându-l pe nemernicul ce stă răzmat de dulap și mă privește într-un fel pe care nu îl pot descifra. Ce mama naiba, Dark? Nu poți să fugi de ele pentru totdeauna. Îmi spun și îmi forțez picioarele să se așeze unul în fața altuia și să pășească, dar par din piatră. Câțiva pași și trec de ele. Nu m-au zărit, poate nici nu o vor face. Dar o fac. Se opresc din vorbit și încep toate să își dea coate și să chicotească deloc subtil în timp ce îmi aruncă ocheade pline de venin. Perfect, asta este tot ce avem nevoie!

— Ia uite pe cine avem noi aici! Să fie chiar suferinda Isis? 

    Cuvintele Leei îmi ajung la urechi când aproape le depășesc și nu îmi scapă nici o secundă tonul zeflemitor pe care îl folosește. Partea mea rațională strigă să mă prefac că nu am auzit și să merg mai departe. Ai destule probleme pe cap acum, Dark! Și asta fac. Înaintez cu pași apăsați și pumnii atât de strânși încât simt cum unghiile, pictate cu roșu, îmi sfâșie pielea. 

  — Nu vrei să îți arătăm pozele pe care ni le-a trimis Rose din noua lor casă? Cuvintele ei mă fac să înlemnesc și simt cum nu îmi mai ajunge aer. Nu l-am văzut niciodată pe Atlas mai fericit decât acum. Își continuă Addison tirada și nu este nevoie să mă întorc ca să știu că are rânjetul ăla de vrăjitoare întipărit pe față. O simt în veninul din vocea ei, care îmi zgârie timpanele. 

    Creierul meu țipă să reacționez, să nu stau ca o stană de piatră și măcar să plec dracului de aici, dar nu pot. Mă simt ca un nou născut, doar că mai mare. Este ca și cum trebuie să învăț din nou să vorbesc și să merg. Creierul meu a înghețat. Sau mai bine zis, inima mea s-a sfărâmat pentru a mia oară din cauza aceleiași persoane. Nici măcar nu mă pot supăra pe el, merit pe deplin tot ce mi se întâmplă. De ce?De ce nu m-am învățat minte niciodată? Trebuia să știu ce fel de persoană este Atlas încă din acea zi de luni de acum patru ani. 

     Ne grăbim să prindem loc cât mai în față la cantină pentru a ieși în curte  mai repede și a ne adăposti sub teiul bătrân ce ne încântă cu parfumul lui. Ce păcat că primăvara este pe sfârșite. Ador acest anotimp! Atlas este îndrăgostit de zăpadă, pe când eu o detest, dar pentru el, o suport eroic. Deasupra noastră ciripesc niște păsărele micuțe ce ne dau de veste că aceasta este ultima lună în care soarele ne încălzește timid, urmând să își arunce furios toropeala asupra noastră. 

    Fetele roiesc în jurul lui Atlas, ceva ce în ultimul timp se întâmplă din ce în ce mai des, ridicându-și poalele fustițelor mult prea scurte și așezându-se alături de el. Cele mai curajoase îi stau în poală și chicotesc ca niște hiene când el le strânge de coapse. Știu că suntem în cel mai retras loc din școală, dar sigur e prea mult. Ăsta era locul nostru, acum, ele l-au pătat. El a permis asta. 

Normal, eu sunt aici pe post de ficus și nu aveți niciun motiv să vă abțineți!

    Privesc salata și cutia de suc ce zac pe tava din fața mea și le împing cu totul, dezgustată de imaginea de alături și frustrată de felul în care Atlas se comportă. S-a schimbat atât de tare în ultimul timp. Aproape că nu îl mai recunosc. În fața mea stă acum doar o carcasă goală a unui suflet inocent care s-a pierdut în lumea asta de lut, deși mi-a promis că nu o va face. Își înfige degetele lungi în coapsele unei blonde care nu e deloc autentică, lăsându-i mult prea multă piele disponibilă privitorilor- care de fapt nu prea există- și o așează și mai bine în poala lui. Aceasta continuă să se frece de el precum o mâță-în-călduri-nesatisfăcută și eu simt cum fierb pe interior.

    Din spate vine o altă tipă brunetă pe care cred că am mai văzut-o de vreo două ori pe lângă el și își apleacă capul spre el, trecându-și ușor limba peste buza lui inferioară. Lucru care nu pare să o deranjeze pe blonda din poala lui.

Unde mama dracului este directorul când ai nevoie de el?!

— Atlas! Țip la el. Ai zece secunde la dispoziție să le faci să dispară sau îți jur că niciodată, dar absolut niciodată nu voi mai vorbi cu tine. Tu vezi ce se întâmplă aici? Seamănă cu o scenă desprinsă din filme deocheate. Pentru numele lui Dumnezeu, suntem la școală! Nu îți dai seama că noi nici măcar nu mai vorbim? Doar stau și privesc cum târfulițele astea expirate se freacă de tine...

— Ai grijă cum vorbești! Mă amenință blonda din poala lui întrerupându-mă și îndreptându-și spre mine un deget cu o unghie ascuțită și pictată cu violet. Pisoiaș, nu ai de gând să îi spui nimic? Cum îi permiți să îmi vorbească așa?

— Ha, pisoiaș! Spun sarcastică, începând să râd nervos. Sunt tare curioasă ce crezi tu că ar putea să spună pisoiașul tău ca să mă facă să tac. Chiar te crezi atât de importantă? Chiar nu vezi că te folosește ca pe o batistă care când se va umple de secreție nazală va fi aruncată la coșul de gunoi?

— Isis, oprește-te în acest moment! Nu îți permit să le vorbești în felul ăsta! Cine te crezi să te comporți așa? Chiar îți imaginezi că ești atât de importantă? Spune el râzând batjocoritor și îmi face cu ochiul, iar eu simt cum mi se înmoaie genunchii când aud ultima lui întrebare.  Rămân fără aer.

Are dreptate, idioato! Chiar te credeai așa importantă?

— N-aveți decât să vă duceți la dracu împreună. Călătorie sprâncenată, Atlas Arrington! Sper să ai o viață senzațională. Spun și mă întorc nervoasă, dar când aud râsul batjocoritor al blondei, al cărui nume nu îl știu și nici nu intenționez să îl aflu, iau cutia de suc de mere de pe masă și i-o storc în cap până la ultima picătură .

   Fața ei plină de uimire mă umple de o satisfacție bolnavă. Plec lăsând-o udă, la propriu și la figurat, și... lipicioasă. Mă îndepărtez nervoasă spre ieșirea din liceu fără să mă gândesc la cele trei ore pe care le mai am și la ghiozdanul ce probabil zace uitat pe scaun lângă cel al lui Atlas. La dracu cu nemernicul de Atlas!

Picioarele mă conduc spre singurătatea și liniștea locului nostru de lângă lac în timp ce simt cum mă înec tot mai tare în lacrimi fără să înțeleg de ce plâng. De ce mă dor atât de tare afirmațiile lui și de ce fluturii ce îmi explorau stomacul, când gândul mă purta la imaginea lui, acum se preschimbă, rând pe rând, într-un vierme negru și uriaș ce îmi devorează fără milă măruntaiele și lasă dâre de durere pe unde trece.

Privesc lacul și ascult cum salcia ce adăpostește cărunta băncuță din lemn, a cărei vopsea s-a scorojit, plânge odată cu mine. Imaginația mă prinde în ghearele ei și încep să mă gândesc cum cel mai bun prieten al salciei a rănit-o și acum ne plângem de milă amândouă, încercând să ne lingem una alteia rănile. Lacrimile se opresc fără ca măcar să realizez și îmi rămâne doar privitul. Privitul și amintirile. Nu vreau să simt tot rahatul ăsta!

     Orizontul se întunecă și nu am nevoie să îi aud vocea ca să știu cine este. Foarte puține persoane știu de existența acestui loc. De existența sanctuarului nostru...

— Ai două secunde la dispoziție să îți iei mâinile infecte de pe mine și să te cari dracului de aici! Las furia să ia locul rațiunii și cuvintele țâșnesc pe cel mai tăios ton posibil.

— Is, chiar te-ai supărat? Am zis asta doar să se simtă și ele puțin importante. De ce crezi că ți-am făcut cu ochiul? Tu ești cea mai importantă pentru mine! Spune ocolind cu pași grăbiți banca și așezându-se la doar câțiva centimetri distanță de mine, dar eu refuz să îl privesc și mă prefac ocupată cu analizarea teneșilor mei, care brusc deveniseră mai interesanți decât o maimuță în costum de baie.

— Ce pot să zic? Mă bucur pentru tine! Le-ai câștigat și mai mult atenția, dar eu nu vreau să te mai văd. Nu vreau nici măcar să te apropii de mine. Sper că m-am făcut înțeleasă! Spun pe un ton glaciar, dar de data asta privindu-l fix în ochi.

Ceva din privirea lui mă face să mă pierd pentru o secundă și să îmi doresc să îi spun că tot ce s-a întâmplat mai devreme nu are nici măcar o importanță pentru mine, dar cuvintele lui îmi răsună în gând asemenea unui disc stricat care repetă aceeași secvență dintr-o piesă și îmi revin repede. Ochii i se măresc când poate în sfârșit să îmi zărească fața și știu ce vede. Dezamăgire.

— Ai plâns? La naiba, nu! Tu ești cea mai importantă! Spune și îmi ia fața în mâini făcând să dispară toată distanța dintre noi când își lipește șovăitor buzele de ale mele, atât de tandru încât abia le simt. Încât totul îmi pare doar un vis. Sper că realizezi cât de importantă ești pentru mine, spune mângâindu-mi obrazul stâng cu o atingere mai ușoară chiar și decât un fulg

— Nu, nu îmi pot da seama de nimic! Nu e ca și cum ele nu și-ar lipii buzele de ale tale zilnic. Nu e ca și cum toate cuvintele pe care le-ai aruncat se vor șterge din mintea mea și nu mă vor bântui într-una. Spun și îmi înșfac ghiozdanul pe care el îl adusese.

La naiba! La naiba cu faptul că ești atât de atent! La naiba cu sărutul tău! La naiba cu tine!

Mă întorc nervoasă și dau să plec, dar acesta își încolăcește degetele în jurul încheieturii mele, țintuindu-mă în loc. Mă smulg din strânsoarea lui fără să îl privesc în ochi pentru că știu că dacă aș face-o, aș ceda și m-aș așeza la loc stând cuibărită în brațele lui și privind orizontul, dar nu fac asta. Doar plec.

     Respirația mi se accelerează odată cu rememorarea amintirii și totul s-a hotărât deja. Dacă nu își calculează mișcările o să mă asigur că va avea nevoie de un artist foarte profesionist în arta machiajului pentru a merge la balul de final de an. 

    Mă întorc pe călcâie și merg cu șoldurile legănate până la ele. Doamne, ce vreau să le șterg rânjetul ăla tâmpit de pe buze! Pentru o secundă, ochii li se măresc, dar Leea le aruncă o privire iritată și acoliții ei își revin repede. Oh, Leea! Cu tine o să mă distrez cel mai tare.

 — Aveți cumva ceva să îmi spuneți, javrelor? Întreb în timp ce mă proptesc relaxată de un dulap. Doamne, sper să par la fel de stăpână pe mine pe cât îmi doresc. Te rog, nu le lăsa să vadă ce m-a făcut să simt persoana pentru care aș fi riscat totul.

  — Voiam să îți arătăm cum marea ta iubire, băiatul cu care visai să te căsătorești și să faci o droaie de odrasle e fericit alături de altcineva. Ai pierdut, Isis! Spune Leea zeflemitor și tot orizontul se întunecă. S-a zis cu gândirea mea rațională. 

    Înainte să anticipez măcar, îmi reped mâna înainte și o apuc de părul ăla de un blond platinat. Aceeași fată în capul căreia acum patru ani am vărsat o cutie de suc. Ce plăcere va fi! O trâtesc cu putere de dulap și văd cum ochii i se măresc de frică. Mă hrănesc cu asta. Cele trei prietene ale ei fac un pas în față, iar eu încep să râd ca o psihopată.

— Chiar vreți să o încasați toate pentru ea? Nu merită osteneala, credeți-mă! Spun și le arunc câte o privire plină de batjocoră. Instant, se retrag câțiva pași și părăsesc regina cât de subtil pot. Regino, te-au cam părăsit acoliți!

— Ia-ți mâinile de pe mine! Țipă gâtuit Leea și eu o trag mai tare, dându-i capul pe spate pentru a o privi drept în ochi. 

— Sunteți atât de proaste că dacă nu m-ați deranja, cu siguranță m-aș amuza. 
   
  — Atlas al tău te-a jucat pe degete. Când îmi amintesc că erai ca un cățeluș care are nevoie de protecție în preajma lui, îmi vine să vomit. Încerci să te schimbi, dar habar nu ai cine ești fără el. Vrei să îți spun eu? Un nimeni!
 
     Cuvintele ei lovesc puternic și pentru o secundă am impresia că voi începe să plâng.  Chiar nu știu cine sunt fără Atlas. Simt că m-am pierdut și nici măcar nu mai vreau să mă regăsesc. Vreau să mă redescopăr. Îmi sunt datoare mie pentru asta. Îmi reped capul în față înainte măcar să îmi duc gândul la capăt și o izbesc în nas. Ah, asta m-a durut și pe mine. Îmi frec tâmpla cu mâna liberă în timp ce privesc cu satisfacție cum își face mâinile căuș și presează pentru a opri sângerarea. A scos un țipăt scurt, dar nu îmi pasă cine l-a auzit. Nu o să mai permit să fiu jucată în picioare. Nu mai există acea fată drăguță care niciodată nu riposta.

— Pentru binele tău, sugerez să îți alegi cu grijă cuvintele. Dacă nu, crede-mă când îți spun că nici cel mai priceput nu îți va salva fața asta frumușică. Spun și îi ridic bărbia pentru a îmi accentua spusele. Locul ăsta, aerul din jurul vostru, colcoie de răutate! Dacă vreodată în nenorocita asta a ta de viață, îndrăznești să mai sugerezi măcar existența lui Atlas în preajma mea, o să te fac să regreți amarnic. Nici tu, nici nimeni, nu îmi va mai spune Isis. Numele meu e Dark! Ai înțeles, rapndulo?

   Poate că tot ce sunt s-a construit în jurul lui, dar asta se încheie aici. El le-a dat puterea asta. Le-a făcut să mă considere slabă, dar nu o să permit asta. Nu o mai fac. De azi, Atlas a dispărut, iar Isis este moartă și îngropată la doi metri sub pământ, de unde o să mă asigur că nu mai iese. Nimeni nu o să o jelească. S-a încheiat o eră.

   — De ai știi ce bun este în pat, l-am încercat eu însumi. Iar frumușelul ăla cu care tot umbli, nu te atașa de el, îți promit că va fi al meu! Îmi spune, scoțându-și dinții la iveală într-un zâmbet meschin și toată fărâma de autocontrol care mi-a mai rămas se duce dracului.

    Mă năpustesc asupra ei și o trântesc de podea cu o mâna înfiptă încă în pletele ei. Ochii i se măresc și nu știu ce vede în ai mei, dar își înghite replicile și mă privește speriată. Nu știu dacă este din cauza comentariilor la adresa lui Atlas, cele despre băiatul cu ochii verzi sau amândouă, dar o să sufere amarnic. 

     Îi ridic puțin capul și îi dau drumul înapoi pe podea, izbindu-se cu o bufnitură surdă. Ah, asta sigur a durut. Lacrimile încep să îi curgă pe obraji, iar eu pufnesc în râs. Se pare că și-a înghițit toate comentariile. 

 — Domnișoară Isis  Dark Storm, pot să știu și eu ce crezi că faci aici? Aud o voce groasă ce îmi provoacă dezgust. Chiar crede că poate face pe durul cu mine după ce am trecut prin atâtea din cauza lui? Să nici nu îndrăznească! 

        Îmi întorc capul spre el și rânjesc când îl văd în costumul lui coral făcut pe comandă cu mâinile în șolduri, imitând o mamă care își ceartă podoaba. Părul plin de gel îi este dat pe spate și îi dă un aer elegant și plin de onoare, dar nu e deloc așa. Nu știu ce ascunde, dar ceva este și o să aflu. Face pe cocoșul acum, ca și cum nu ar găti dimineața clătite în bucătăria noastră. Prefăcutul!

— Îmi fac și mai multe probleme? Răspund sub formă de întrebare și o mai trântesc pe micuța și nemernica Leaa încă o dată cu capul de podea, în timp ce mă scufund în verdele vibrant în care se scaldă ochii băiatului din spatele lui.

Hei! Am reușit în sfârșit să postez.  La media este o poză cu Dark, dar ea are părul scurt.
M-ar bucura mult dacă la sfârșit de capitol ați putea lăsa câte o părere să știu și eu dacă mă îndrept în direcția bună.
Vă îmbrățișez cu drag!❤