...Pentru că mi-ai zâmbit în acea zi

    Cobor treptele în fugă, în timp ce îmi târâi mâna de-a lungul balustradei infecte de inox pe care cel mai probabil au atins-o zeci de persoane în ultimele două ore.

     Nu știu unde găsesc puterea care mă ajută să mă mișc. Tot ce îmi doresc este să plâng. Să las toate lacrimile astea tâmpite, care îmi fac ochii să se împăienjenească să dispară. Să le las să cadă.

    — Nu ți-a plăcut filmul, acrituro?

   Îmi întorc capul pentru o secundă și îl văd în capătul scărilor. Blugii îi atârnă pe șolduri, lăsând la iveală dunga unor boxeri negri și atrăgând atenția către V-ul proeminent ce dispare undeva în pantaloni. Tricoul negru îl ține aruncat lejer pe umărul stâng și simt cum sângele începe să îmi clocotească în vene când totul mi se derulează în minte, iar și iar.

   — Sper să rămâi ipotent, Atlas Arrington! Țip la el și continui să cobor treptele care parcă nu se mai sfârșesc.

   Îmi întorc capul pentru a vedea dacă încearcă să vină după mine, dar nu o face. Mă privește fix, fără ca măcar să clipească. Pare complet împietrit. Inima mea urlă sub bocancii lui plini de nepăsare, dar el nu pare să o audă. Nu îi pasă.

   Mă lovesc de un corp masiv și...al naiba de bine lucrat! Îmi ridic privirea și tot ce văd este iarba abia răsărită după o iarnă grea care a stins totul în jur. Mă dau un pas în spate și mă frec la ochi, dar destinul nu ține cu mine și îmi pierd echilibrul.

    Închid ochii și aștept să mă izbesc de podea și să mă fac de râs și mai tare, dar acest lucru nu se întâmplă. Brațele masive ale necunoscutului se sigilează în jurul meu și mă lipește de pieptul lui lăsat la iveală de cămașa neagră, descheiată. Atât de aproape. O piele atât de fierbinte.

    — Sărută-mă!

     Mă privește mirat când aude ce îmi iese pe gură și nu îl condamn. Și eu sunt stupefiată de ce tocmai am spus, dar tot ce văd în fața ochilor e roșu, răzbunare, venin. Rânjește în colțul gurii, lăsând la iveală un canin ascuțit care mă duce cu gândul instant la vampiri. Își trece limba peste buza de sus și mă strânge și mai tare la piept. Suntem atât de aproape încât pare că vrea să mă introducă cu totul în sufletul lui.

Ne privim.

O secundă.

Două.

Zece.

     Își lipește buzele de colțul gurii mele chiar în momentul în care închid ochii. Nu îi mai pot susține privirea. Mă îngrozește teribil. E... letală. Își trece limba lent și seducător peste buzele mele, lucru care mă face să suspin. Nu știu dacă eu sau el am început asta, dar știu că ne devorăm unul pe altul.

Posedare.

Flăcări.

Explozie.

     Toate astea devin un amalgam în interiorul meu și rămân fără aer, lucru care mă face să mă dau un pas în spate, dar nu mă lasă să scap. Îmi prinde încheieturile mâinilor și mă trage spre el. Mă posedă din nou. Mai sălbatic ca prima oară. Mă mușcă de buza de jos. Are gust de cireșe. Îmm, ce dulce! Un urlet se aude din spatele nostru, iar eu mă desprind pentru a doua oară de străinul cu care tocmai am avut două săruturi incendiare.

Pași repezi.

Un pumn.

Sânge.

      Misteriosul e întins pe jos cu Atlas peste el. Așa ceva e imposibil. Nu pot permite asta.

     — Oprește-te! Țip la el cât mă țin plămânii, dar nu pare să mă audă cineva.

     Încă un pumn, dar de data asta, Atlas este cel care îl încasează. SÂNGE! ÎI CURGE SÂNGE DIN NAS! ATLAS E RĂNIT!!! Fără să gândesc, mă arunc în genunchi lângă cei doi și îl prind de mâini pe Ochi Verzi. Nu îl pot lăsa să facă asta. Atunci când îl ating, se oprește. Își întoarce fața spre mine, iar mâinile îmi cad pe lângă corp când privirile ni se întâlnesc. Pentru prima dată în viața mea, sunt speriată. Ceea ce văd în ochii lui mă face să îmi înghit cuvintele, dar nu pot permite asta. Eu nu sunt o lașă, sau cel puțin, nu vreau să par una.

    — Nu face asta, te rog. Nu merită!

     Își plimbă privirea de la mine la el de câteva ori, până când într-un final se oprește deasupra mea și mă analizează în detaliu.

    — Stai departe de ea! Îi spune cu scârbă, iar eu rămân blocată.

     Să stea departe de mine? De ce ar spune asta când nici măcar nu mă cunoaște? Ei doi se cunosc? Nu l-am mai văzut până acum. Accentul său are ceva, dar nu îmi dau seama. Parcă creierul nu îmi funcționează. Se ridică de pe Atlas și își scutură firele de praf inexistente de pe blugii negri ce îi vin ca turnați. Lanțul ce stă agățat de buzunarul pantalonilor zornăie pe fundal, iar eu nu pot face altceva în afară de privit.

    Mă apucă brusc de mână și mă trage spre ieșire, iar eu nici nu încerc să mă opun. Orice e mai bine decât să rămân aici. Merg în spatele lui, iar el nu îmi dă drumul la mână nici măcar pentru o secundă. Dacă am palmele transpirate? Fi serioasă! De parcă asta ar fi singura ta problemă acum.

    — Mă urăști?

     Vocea lui Atlas rupe tăcerea din încăpere, căci în afară de muzică, toți amuțiseră. Bun subiect de bârfă! Mă opresc în loc, iar Ochi verzi o face odată cu mine. Nu mă grăbește. Nu comentează. Nici măcar nu îl aud respirând. Singura dovadă că este aici sunt degetele sale rigide, încolăcite cu ale mele.

    Îmi întorc privirea la Atlas și îl mai analizez o singură dată. Ultima dată. Ochii lui asemenea ciocolatei mă privesc și știu că dragostea pe care o văd acolo este o himeră. O iluzie a realității. Frumoasă la lumină, dar la întuneric mă va îngrozii. Acum știu asta. Acum sunt speriată de întuneric. Nu mai e acolo să mă protejeze.

    — Ce mi-ai făcut chiar nu avea nici un sens...

   Las cuvintele să îmi scape printre buze și două lacrimi îmi cad pe obraz. Închid ochii. Nu vreau să mă vadă așa. Nu vreau să vadă că am dispărut. Nu vreau să știe că m-am dezintegrat.

   Mă întorc hotărâtă pe călcâie și dau de doi iriși verzi cu umbre de albastru, care mă privesc atât de pătrunzător. Atât de rece. Simt cum îmi îngheață sângele în vene timp de câteva secunde. Clipesc zăpăcită și încerc să îmi revin.

   Mă întreabă din priviri dacă îl urmez, iar eu îi confirm cu o mișcare a capului. Unde vrea maniacul acesta să mă ducă? Dacă e vreun violator? Sau un drogat? Sau vreun criminal în serie?

   Ieșim în curte și amândoi ne chinuim să traversăm peluza plină de rebuturi, dar nu îmi dă drumul la mână. Am impresia că își imaginează că mă voi prăbuși. Tipi beți sau drogați stau întinși pe jos plini de nepăsare și desprinși total de tot ce se întâmplă în jurul lor. Un blond stă rezemat cu o mână de zidul casei în timp ce cu cealaltă se ține de abdomen. Îl cercetez curioasă când se oprește din vomitat ca să mă asigur că e în regulă.

   — Ești bine, tipule? Strig către el, forțându-l pe maniacul ăsta să se oprească.

   Blondul mă privește câteva secunde, după care își ridică degetul mare de la mâna stângă în semn de ok și îmi trage cu ochiul jucăuș. Cred că l-am mai văzut de vreo câteva ori prin liceu.

   — Am venit cu motorul. Vrei să te duc undeva? Îl întreb pe Misterios atunci când ajungem pe marginea trotuarului.

   — Eu nu mă urc pe așa ceva.

   — Înăuntru nu aș fi zis că ești o găină.

   Îmi aruncă o căutătură veninoasă și își lipește buzele într-o linie subțire. Își mută privirea într-un punct fix, undeva în spatele meu, și pare pierdut. Se pare că trebuia să îmi țin gura, dar încercam doar să destind atmosfera. Aș vrea așa mult să știu la ce se gândește.

   — Mulțumesc pentru ajutor. Să știi că săruți al naibii de bine.

   Tocmai am spus asta? Se pare că da! Nu suport liniștea asta apăsătoare. Nu o vreau. Nu vreau să îmi aud gândurile care sunt oricum răvășite.

   — Nici tu nu săruți rău, dar nu aș mai face-o niciodată.

   Cuvintele lui mă lovesc cu o intensitate imposibil de descris. Cum poate fi atât de ipocrit? El e cel care nu m-a lăsat să mă îndepărtez și și-a mai lipit buzele scârboase încă o dată de mine. L-a amenințat pe Atlas să nu se mai apropie de mine când nici măcar nu mă cunoaște și tot eu sunt aia nebună?

   — Nici eu, nu te flata. Plus că tu ești cel care a preferat să mă mai sărute încă o dată.

   — Mi-au pus Molly în băutură și voiam să mă asigur că o să-l vomit.

   Replica lui mă lasă fără cuvinte. Sunt atât de nedemnă? Atât de insuportabil de privit? Ridic mâna stângă cu intenția de a-l învăța o lecție. Totul se derulează în mai puțin de câteva secunde. Îmi prinde încheietura și mă trage spre el. Ajung iar lipită de pieptul lui. Atât de aproape încât simt cum îi bate inima. Pare moartă.

   — Să nu mai încerci asta niciodată, prințesă!

   — Ești un cretin!

    Mă smulg din strânsoarea lui și mă dau câțiva pași în spate. Trec pe lângă el, îmbrâncindu-l cu umărul și mă urc pe motor. Nu mă deranjez să îmi mai pun casca. Pornesc în trombă și îl las în urmă. Nu mă uit înapoi. Nu am nevoie de și mai mult întuneric în viața mea.