Câțiva pași. Câțiva nenorociți de pași mă despart de casa ta și sentimente atât de contradictorii mă încearcă. Aștept acest moment de patru ani și jumătate, din clipa în care mi-ai frânt inima iremediabil.

Nici măcar nu știu de ce mă chinui să fac pașii cât mai mici, poate în speranța de a mai câștiga câteva amărâte de clipe. Îmi plimb ochii peste fiecare casă de pe stradă, drumul către tine este plin cu atâtea amintiri încât se creează un adevărat amalgam în mintea mea. Îmi va fi foarte dor de locurile astea, deși afirmam mereu cu tărie că vreau să plec cât mai departe și să mă bucur de oportunitățile pe care mi le oferă un oraș mai mare, să mă bucur că în sfârșit scap de prezența ta.

Îmi târșâi teneșii pe asfaltul încins și zâmbesc când mă gândesc cât de tare mi-am dorit să văd locul acesta asfaltat. Era una dintre dorințele mele în copilărie. Soarele strălucește puternic, semnalând într-un fel sfârșitul verii, al ultimei noastre veri împreună. Mi-aș fi dorit ca timpul să se oprească, blocându-se la lunile astea pentru o eternitate. Nu credeam că jocul ăsta ne-ar putea frânge și mai tare. De fapt, nu credeam că eu aș mai avea ceva de frânt. Dar voiam să îți frâng și ție inima iremediabil.

Îmi îndes mâinile în buzunarele de la spate și îmi analizez ținuta cu care voi pleca de aici. O pereche de pantaloni scurți, negri, din denim, cărora li se asortează un maiou de aceeași culoare cu o linie subțire de dantelă ce îmi încadrează bustul destul de generos. M-am îmbrăcat în negru. Vezi ironia, nu? Am vrut să marchez momentul. Un cocoș se aude cântând din fundul unei curți și o briză ușoară îmi înșiră pletele colorate în negru. Te-ai fi așteptat vreodată la această schimbare din partea mea? Probabil că nu, mereu mi-ai adorat părul natural. Iau ochelarii de soare de pe cap și mi-i așez pe nas cu meticulozitate încă înainte de a ajunge în fața casei tale. Nu vreau să te las să îmi vezi pentru ultima dată ochii. Ți-au plăcut cel mai mult la mine, erai fascinat de ei. Nu meriți.

Scot telefonul și privesc ecranul pentru câteva secunde, rememorând conversația pe care vreau să o purtăm, pot deja să îți anticipez răspunsurile. Te cunosc prea bine. Mă holbez la ecran când văd cum te am salvat în agendă; Doza mea de roz, credeam că am schimbat asta deja. Gândurile mi se împrăștie și pentru un moment uit ce voiam să fac, dar îmi revin destul de repede când îmi întorc capul și privesc viz a vi de casa mea, locul în care tu mi-ai rupt o bucată din inimă. Îmi las ochelarii mai pe nas pentru a vedea mai bine și încep să tastez. Vreau să se termine mai repede.

Anielle: Arek, am nevoie să vorbesc puțin cu tine. Sunt în fața casei tale. Te aștept.

Număr secundele. Una, două, trei și răspunsul a venit. Înainte nu răspundeai niciodată atât de repede, eram nevoită să aștept cu orele pentru a primi vreo veste de la tine. Acum, simți și tu că jocurile astea stupide ne-au omorât iubirea?

Aurel: Ce s-a întâmplat? Ce mai avem de vorbit? Nu mi-ai spus deja tot ce aveai de zis ieri? Ai fost destul de clară.

Îi simt tonul tăios chiar și prin mesaje. Să facă pe durul cu mine e ceva nou.

Anielle: Am nevoie de asta. Te rog, doar vino!

Arek: Ies în cinci minute.

Cinci minute.

Aș vrea acum ca timpul să se oprească la aceste cinci minute pentru totdeauna deși în ultimii ani tot ce mi-am dorit a fost să treacă mai repede. Tot ce am vrut a fost să fug de viața asta, de amintiri, de el, de tot. Nu mă gândeam că îmi va fi greu să rup acest lanț ruginit ce ne ține ancorați unul de altul și ne face să ne împiedicăm în drumul nostru, care fără să vrem, s-a separat în urmă cu mult timp doar că nu am vrut să accept asta niciodată și acum știu că, chiar dacă nu a arătat-o, nici el. Nu i-am înțeles niciodată motivele, dar cred că nici măcar el nu a făcut-o, așa că m-am oprit din încercat.

Trag aer în piept și încerc să îmi alung lacrimile ce îmi ard retina atunci când aud scârțâitul tipic al porții. Toată vara a scârțâit și nimeni nu a făcut nimic în privința asta. Până acum mă călca pe nervi, acum simt că îi vom duce dorul acestui sunet. Închid strâns ochii și îmi înfig unghiile adânc în piele înainte să îl văd. Revino-ți! El nu mai e omul tău. A rămas doar o fantomă pe care azi trebuie să o îngropi pentru totdeauna.

Deschid ochii și îl văd, nici măcar nu este de o frumusețe ieșită din comun, aș putea spune chiar că este superficial în hainele lui sport și cu părul ciufulit, lăsat pe frunte. Superficial? Aș vrea să îl pot vedea așa. Mi-aș dori cu ardoare ca inima să nu mi-o mai ia razna de fiecare dată când stă în fața mea. Nici nu am nevoie să îl văd de fapt ca să știu că este în preajma mea, îl simt. Mi se zbârlește pielea și fiori îmi străbat întreg corpul de fiecare dată când e aproape. Nu am avut niciodată nevoie de cuvinte. Îl priveam în ochi și simțeam că e singura persoană care m-ar putea face să mă simt acasă și că dacă el nu e bine totul se va dărâma în jurul meu. L-am pus pe un piedestal de unde nimeni nu a reușit să îl doboare până nu a făcut-o singur .Realizezi că ți-ai tăiat singur creanga de sub picioare? Am fost persoana care te iubea mai presus de orice, acea persoană care te privea în ochi și era de ajuns ca totul din jurul ei să dispară. Aș fi ars lumea din temelii pentru tine, dar ai ars-o tu pe a mea. Și știi ce mă doare cel mai tare? Că tu ai știut asta și ai profitat. Erai conștient de intensitatea sentimentelor mele și le-ai luat în derâdere. Acum îți pare rău măcar pentru o clipă? Ți-a părut vreodată? Mă mănâncă limba să îi spun toate astea ca să vadă prin ce m-a făcut să trec și să înțeleagă motivul plecării mele, dar nu pot. Mi-am promis mie că la sfârșitul acestei veri voi îngropa tot ce ține de noi și așa am să fac.

Mă privește cu ochi cercetători și pentru o secundă reușesc să zăresc sclipirea aia care îi aprindea irișii de fiecare dată când mă vedea, o înfrânează însă prea repede. Atât de repede încât cred că e doar o plăsmuire a minții mele ce încearcă să se agațe în continuare de el. Doar cândva mi-am imaginat că văd acolo iubire.

Mă apropii fără să scot un cuvânt și îl iau în brațe și sunt copleșită de sentimentul care mă inundă când îmi sigilez mâinile în jurul lui; mă simt din nou acasă. Rămâne blocat pentru câteva clipe, dar simt cum începe să se relaxeze și își înconjoară și el brațele în jurul meu, trăgându-mă mai aproape de pieptul lui. Îmi lipesc capul de zona în care i se află inima și o aud. Bate atât de haotic. Atât de scăpat de sub control. Ca și cum ar ascunde un secret care este pe cale să fie dat în vileag. Ca și cum ar fi îndrăgostit...

Își lasă bărbia să se odihnească pe creștetul meu, făcându-mă încă odată să mă minunez de cât s-a înălțat în ultimul an. Anul trecut aveam aproape aceeași înălțime, acum trebuie să mă uit în sus ca să îl pot privii în ochi. Un oftat îi părăsește plămânii și inima mi se strânge când simt frustrarea și durerea din spatele acestuia. Probabil că mă înșel și este alt rol de-al lui, dar prefer să mă mint că îl doare și pe el la fel de tare.

- Anielle, ce se întâmplă cu tine? Mă întreabă în timp ce îmi mângâie părul, ținându-mă încă lipită de pieptul lui.

- Arek, putem sta așa puțin fără să vorbim? Iartă-mă dacă îți cer prea mult, dar... Își așează un deget pe buzele mele, oprind orice încercare a mea de a îmi termina fraza.

- Nu fi prostuță, stăm așa oricât vrei tu.

Vocea lui e blândă și emană căldură, ceva ce nu s-a mai întâmplat în prezența mea de mult timp. Se comportă prea frumos cu mine. Oare simte și el că acesta este un adio cu adevărat? Știe că de data asta nu mai plec doar ca să am de unde să mă întorc? Eu una am terminat-o cu jocurile. Mă cuibăresc și mai bine la pieptul lui și îmi îngrop capul în tricoul albastru cu inscripția „Star Wars" pe care îl poartă. Miroase atât de bine.

Miroase a el.

Miroase a acasă.

Miroase a primăvară.

Miroase a Rai.

În minte îmi revin imagini cu un tricou gri cu aceeași emblemă, doar că îmbrăcat de o ea și mă cutremur în brațele lui, moment în care mă strânge și mai tare, ca și cum ar vrea să mă bage în sufletul său cu totul. Simt cum ochii mă ustură mai tare și o lacrimă trădătoare mi se prelinge pe obraz atunci când gândul îmi zboară la ei. Ai zice că, cu trecerea timpului, durerea se estompează. Asta credeam și eu. Încerc să îmi alung acest gând, nu vreau ca ultimele mele momente cu el să fie umbrite de ei.

Durerea nu ne părăsește niciodată.

Rămâne mereu acolo.

Doar ne obișnuim cu ea.

- Nu mă gândeam că mă va durea vreodată așa să fac asta. Spun și suspin ușor în timp ce îmi ridic capul pentru a-i putea vedea chipul. E atât de frumos. Mă întind și îi sărut alunița de pe pometele stâng. Același loc în care am și eu una. Dacă nici asta nu arată că suntem suflete pereche, atunci ce? Credeam că va fi mai ușor să o duc la capăt.
Îmi ridică ochelarii pe cap și mă privește în ochi cu o intensitate care îmi face măruntaiele să se strângă. Nu știu cum să îi gestionez genul ăsta de reacții. Niciodată nu am știut.

- Ce să faci? Nu îmi place să văd ochișorii ăștia superbi plângând, dar cel mai tare mă deranjează să nu îi văd. Nu îi mai ascunde sub ochelarii de soare. Spune și se apleacă spre mine. Îmi sărută lacrimile și eu încremenesc. Se pare că nu îl cunosc atât de bine, asta nu am anticipat.

- Arogantule, am venit să îți spun adio.

Chipul i se schimonosește de durere imediat ce îmi aude cuvintele și mă face să cred. Mă face să cred că îl doare și pe el, că și el are sentimente pentru mine. Nu ar trebui să îmi permit să mă gândesc la asta. În trecut m-am ars destul de tare când am avut încredere în cuvintele lui mincinoase.

- Scorpiuță, ce înseamnă asta? Mă întreabă cu o voce ciudată în timp ce își strecoară două degete sub bărbia mea, obligându-mă să-l privesc în ochi. Ai lui devin tot mai strălucitori.

- Plec, Arek. Asta înseamnă. Știu că între noi totul s-a terminat cu mult timp în urmă și că ieri am fost suficient de clară când am vorbit, dar nu puteam să mă rup de locul ăsta până nu vorbeam cu tine. Ai reprezentat o parte importantă din viața mea aici, ai fost totul, dar să nu uiți că totul trece la un moment dat.

- Unde pleci, Ani? Nu te juca cu mine.

Cuvintele îi ies pe un ton nervos și...disperat, dar sunt sigură că asta este doar în imaginația mea. Cum adică să nu mă joc cu el? Ce înseamnă asta? El s-a jucat cu mine în tot acest timp. Nu mi-a oferit niciodată ocazia să renunț la el cu adevărat. Se întorcea de fiecare dată când aproape mă prinsesem de capătul frânghiei și mă făcea să îi dau drumul. Reușea să mă facă să pierd luni de autocontrol cu un singur mesaj, după care dispărea iar.

- Nu eu sunt cea căreia îi place să se joace, Arek. Știi, îmi doresc din tot sufletul să-ți găsești fericirea, chiar dacă nu lângă mine. Îți promit că voi fi foarte fericită pentru tine. Aș zice că sper să găsești pe cineva care să te iubească cât te-am iubit eu, dar știm amândoi că nu o să fii atât de norocos de două ori într-o singură viață. Spun și mă ridic pe vârfuri. Îmi lipesc buzele de fruntea lui și le las să poposească acolo câteva clipe.

- De ce ai venit acum să îmi spui toate astea? Vrei să mă înnebunești? Spune și mă apucă de încheieturile mâinilor, îndepărtându-mă puțin pentru a mă putea privi în ochi. Zi-mi clar, Anielle. Ce vrei?

- O ultimă porție din doza mea de roz. Spun și mă întind spre el pentru a îi lăsa un pupic pe obraz.

Arek își ține respirația pentru câteva secunde în încercarea de a îmi procesa gestul și cuvintele, timp care îmi este suficient pentru a mă întoarce pe călcâie și a mă îndepărta cu pași repezi. Simt cum sufletul tocmai mi s-a rupt în bucăți și a rămas aruncat la picioarele lui. Reveria lui vine însă mai repede decât mă așteptam. Își înfășoară degetele în jurul încheieturii mele și mă întoarce spre el. Își înconjoară brațele în jurul umerilor mei și mă îngroapă la pieptul lui, rezemându-și bărbia pe creștetul capului meu. Respirația îi este precipitată ca și cum ar fi alergat la un maraton și în mine se duc lupte grele între creier și inimă. Tot ce mi-aș dori acum este să rămân aici pentru totdeauna, la adăpostul acestor brațe ce acum mă strâng cu disperare, dar nu este cu putință. Știu, știu că nu mi-a aparținut niciodată doar mie și că totul a fost doar un joc meschin, dar am dreptul pentru o nenorocită de secundă, înainte să plec, să mă mint că m-a iubit cândva. Rămân așa fără să scot măcar un cuvânt. Cred că nici nu mai respir. Nu știu cât timp stăm așa, dar îi inhalez parfumul cât de puternic pot. Aș vrea să îmi rămână impregnat în nări pentru totdeauna.

- Arek, pierd avionul. Spun într-un târziu și încerc să îl împing pentru a mă elibera din strânsoarea lui.

- Nu îmi pasă, Ani! Nu vreau să pleci. Răspunde hotărât și mă lipește iar de el.

- Arek, ți-ai pierdut acum mult timp dreptul la opinie.

- Anielle, nu sunt pregătit să îți dau drumul. Șoptește lângă urechea mea și mă strânge atât de tare că simt cum mă bagă efectiv în sufletul lui.

- Te iubesc, Arek. Nu cred că mă voi opri vreodată din a face asta, dar acum a venit timpul să lăsăm fantomele trecutului să se odihnească.

Mâinile îi cad inerte pe lângă corp imediat ce îmi aude cuvintele și știu că l-am rănit, dar trebuie să ne spunem adevărul acum mai mult ca niciodată. I-am rănit orgoliul pentru că nu am mai fost acolo ca de fiecare dată, dar i-am zis că într-o zi voi pleca. Ochii lui îmi transmit durere, dar eu, mai bine decât oricine, știu că nu mă pot lăsa păcălită de asta. Sfera de minciuni pe care le-a spus de-a lungul timpului se răsfrâng acum asupra noastră și știu că vrea iertare, are nevoie de asta, iar eu am nevoie să i-o ofer pentru a pleca liniștită.

- Te iert, Arek al meu! Spun și îi întorc spatele. De data asta nu mă oprește și nu știu dacă mă doare sau mă simt ușurată. Nu vreau să renunț la el, dar noi am fost atât de toxici încât ne-am consumat unul pe altul până nu a mai rămas nimic din noi.

- Te iubesc, Anielle! Strigă în urma mea și lumea mea se prăbușește.

Genunchii mi se înmoaie și încep să tremure vizibil. Aer. Am nevoie de aer, mult aer. Oricât de puternic aș inspira el nu îmi ajunge în plămâni. Nu a zis asta. Este o minciună. El nu o face, nu mă iubește. A spus-o doar ca să nu piardă. Ar face orice să mă oprească din drum doar ca să nu fie el cel care pierde. Îmi înfig unghiile adânc în pielea palmelor și lupt cu mine să îmi recapăt ritmul respirației. Revino-ți, Anielle! Nu face greșeala de a avea iar încredere în el.

- Noi n-am știut niciodată cum să ne iubim unul pe altul. Adio, Arek!

Ochii lui roșii îmi rup sufletul și sunt pe cale să mă întorc și să îi sar în brațe, dar nu îmi permit să fac asta. Inima mea nu mai suportă încă o dezamăgire. Am muncit prea mult să ajung unde sunt astăzi ca să îl las pe el să distrugă totul din nou. Asta nu înseamnă că nu doare, simt cum mă sufoc cu atâta durere pe care nu știu cum să o gestionez.

Adio, Arek!

Adio, arogantul meu!

Adio, cel mai bun prieten al meu din copilărie!

Adio, prima mea iubire!

Adio, doza mea de roz!

Se spune că oamenii sunt legați de sufletul lor pereche cu un fir roșu, imposibil de văzut de către ochiul uman. Aceștia merg de-a lungul firului până ce se întâlnesc și atunci trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Tu m-ai învățat că nu este mereu totul ca în povești. Noi nu ne permitem să trăim în basme.

Știu că tu ai fost sufletul meu pereche

Mi-aș fi dorit să fiu și eu al tău.