De ce?

Asta am vrut să te întreb în tot acest timp în care mi-am impus să stau departe de tine pentru că îmi faci rău. Sau tu ți-ai impus să stai departe mine? Nici măcar nu știu care dintre noi a venit cu această inițiativă, dar știu că mie îmi displace în totalitate.

„De ce?" Sună cam vag, nu? Așa mi se pare. Cred că dacă ți-aș pune întrebarea asta atunci când ne învârtim prin cercul nostru de prieteni comuni, nimeni nu și-ar da seama despre ce vorbesc, probabil ar crede că este una din glumele noastre. Dar stai, noi nu mai facem asta acum.

Într-o zi, prietena mea mi-a cerut sfaturi în legătură cu un băiat și i-am zis: „Mai bine simți acum o durere mai profundă, decât pentru totdeauna". Am simțit asta până în măduva oaselor. Îmi curgeau lacrimile pe obraji când am scris acel mesaj pentru că eu făcusem asta. M-ai pus în situația în care să aleg să renunț la tine doar pentru a nu mă frânge. Cu toate astea, ai făcut-o.

M-ai frânt.

Mi-ai frânt voința.

Mi-ai frânt dorința la un viitor alături de cineva.

Mi-ai frânt zâmbetul.

Mi-ai frânt visurile.

Mi-ai frânt pasiunea cu care duceam la îndeplinire orice sarcină.

Mi-ai frânt capacitatea de a vedea totul în roz.

Mi-ai frânt frumosul.

Și într-un final, mi-ai frânt inima.

Atunci când am ales să îmi iau la revedere de la tine, stai! Voiam să zic adio, căci eu nu intenționam să te mai văd. Atunci când am ales să îmi iau adio de la tine, m-am gândit că în acest fel voi simți toată acea durere a pierderii dintr-odată, iar apoi totul se va sfârși și eu îmi voi vedea de viața mea, dar nu a fost așa. Am simțit acea durere iar și iar și iar de fiecare dată când privirile ni se întâlneau și vedeam în a ta regret. Poți oare simula asta la fel de bine cum ai simulat dragostea? Ești un actor atât de bun? Știu că nu aveam de gând să te mai văd, dar circumstanțele sau poate o forță divină care voia să ne arate că am făcut o greșeală când am separat ce ea a unit – sau doar să îmi demonstreze mie că tu nu mai ești persoana de care m-am îndrăgostit cândva – au făcut să ne ciocnim unul de altul aproape zilnic. Pur și simplu lumile noastre se încăpățânau să se intersecteze. Doamne, ce situație ironică și totodată penibilă. Luni de zile am văzut, sau îmi imaginam că văd în ochii tăi, regret, dar cândva acolo intuiam că e iubire, așa că nu mă pot lua după intuiția mea.

Știi cum e să pierzi ceva ce nici nu ai avut cu adevărat? Din punctul meu de vedere e un sentiment terifiant. E ca și cum cineva ar deceda, dar cu toate asta ar fi încă acolo. Cum ar fi să vezi zilnic o iluzie a cuiva care a fost cândva lângă tine?

Cât de ciudați suntem noi, oamenii. Ne agățăm cu tărie de ceva ce nu mai există, de o fantasmă expirată a unui trecut difuz, și refuzăm cu vehemență să îi dăm drumul. Cred că se află în firea noastră, dobândită de la Creator, să nu acceptăm că oamenii se schimbă, că sentimentele nu rămân mereu aceleași și că oricât ne-am dori noi contrariul, nu putem controla ce simt ceilalți.

Nu am vrut niciodată să accept că ai crescut și te-ai schimbat. Absolut niciodată. În ochii mei, chiar și azi, ești acel copil cu părul castaniu și ochii ciocolatii ce emanau inocență și bunătate peste tot în jur.

De ce ne schimbăm?

Și mai important, de ce o facem în rău?

Ai măcar idee cum e să fii îndrăgostit de o fantomă a trecutului de care oricât ai încerca nu poți să te rupi? Ea este cu tine peste tot.

Este cu tine când mănânci.

Te privește critic atunci când faci vreo prostie.

Se uită cu milă la tine când începi să plângi pentru că nu o poți atinge.

Este cu tine când mergi singur pe stradă cu căștile în urechi și parcă îți dictează ce melodii să asculți. Doar melodii ce îți amintesc de el. De parcă ar fi posibil să îl uiți când e omniprezent în viața ta.

Este cu tine când ieși cu prietenii.

Este cu tine de fiecare dată când te gândești că ți-ar plăcea să te apuci de fumat, dar renunți știind cât urăște el țigările.

Este cu tine chiar și atunci când încerci să treci peste și vrei să ieși cu altcineva. Atunci te privește dezamăgită. Ca și cum l-ai înșela pe el.

Cu timpul, asta devine o rutină, înveți să trăiești așa și te consolezi cu gândul la asta. Niciodată nu am fost capabilă să le dau drumul amintirilor noastre, deoarece sunt o mare parte din viața mea. Tu ai reprezentat latura mea de copil naiv și lipsit de griji, dar și adolescența mea tumultoasă. Dacă aș renunța la noi, chiar și pentru o clipă, aș renunța și la aceste părți din mine odată cu tine și nu sunt pregătită pentru asta. Tu ai fost persoana care m-a format cel mai mult ca și om. M-ai învățat să iubesc. M-ai învățat ce înseamnă durerea, dar totodată și trădarea. Ai fost prima bătaie puternică a inimii mele pline de fluturi și, totodată, prima mea inimă frântă. Ai însemnat atât de multe încât câteodată cred că, pentru o perioadă nedeterminată, tot universul meu s-a învârtit în jurul tău. Tu erai soarele care îmi făcea Sistemul Solar să se învârtă în jurul lui.

Cert este că nu știu când m-am îndrăgostit prima dată de tine, sunt așa de când am devenit conștientă de acțiunile mele, dar orice ar fi, o fac de fiecare dată. Ai reușit să mă faci să mă reîndrăgostesc de tine de fiecare dată și încă nu m-am plictisit, iar eu mă plictisesc repede. Cum reușești să faci asta? Cât o vei mai face?

   N-am îndrăznit niciodată să o fac, dar cred că daca aș încerca să mă conving cândva că tu nu m-ai iubit cu adevărat ar fi cea mai mare durere din viața mea. Să cred că modul în care mă priveai în ochi cu atâta dragoste ar fi fost doar o prefăcătorie ieftină? Mi-ar fi imposibil. Ție ți-ar fi fost imposibil. Te uitai in ochii mei și uitai cum se respiră corect, lumini de cleștar îți cuprindeau privirea de fiecare dată când mâinile ni se atingeau și atunci am știut că vei rămâne îndrăgostit de mine o viață întreagă. Cu toate astea, mi-ai frânt inima. Poate că doar era iubirea mea reflectată în ochii tăi. Poate că în fapt nu ai fost niciodată îndrăgostit de mine.
Ai ales să umpli golul ce-a rămas în urma noastră îmbinând nenumărate parfumuri pe bancheta din spate a BMW-ului tău de fițe, dar îți mai amintești când ai așteptat să termin orele de condus ca să mă aduci acasă? Ți-a rămas întipărit pe memorie cum te-am făcut să zâmbești atât de tare încât te dureau obrajii? Nimic din parfumul lor nu-l va acoperi pe al meu. Strigătul lor nici măcar șoapta nu mi-o vor astupa.
Ceva din mine refuza să renunțe la tine cu desăvârșire, undeva în interiorul meu cred cu tărie că tu te vei întoarce la mine imediat ce vei reuși să te maturizezi și să realizezi că cuceririle de moment nu îți aduc decât o fericire iluzorie.         Absurditate mai mare ca faptul că aștept să te saturi de alte femei n-am auzit, dar cumva, te-am scris atât de adânc întipărit în inima încât nu am reușit să te șterg nici după atâta timp. Cumva știu că îți vei găsi drumul înapoi spre mine. Cu toate astea, am plecat de lângă tine.

Am nevoie să renunț la acele părți din mine ca să îi las loc persoanei care am devenit.

Am nevoie să renunț la amintiri.

Am nevoie să renunț la tine. Dar nu știu cum. Învață-mă!