Cine s-ar fi gândit că atunci când o să vină ziua pe care o aștept de atât de mult timp o să mă apuce panica? Azi are loc ceremonia de absolvire a seriei mele și am stomacul strâns cât un bob de mazăre. De azi începe numărătoarea inversă până la eliberarea mea și nu îmi dau seama dacă odată cu această zi îmi semnez sentința. Știu ce vreau să fac, dar nu știu dacă pot să o duc până la capăt. De data asta va trebui să îmi înghit slăbiciunea și să îmi închid inima pentru că am nevoie de asta.

     Îmi rotesc privirea pentru ultima dată prin baia asta minusculă pe care am împărțit-o atâția elevi în ultimii ani și sunt foarte curioasă dacă cineva a încercat să se recreeze aici. Este atât de minusculă că ar fi un lucru foarte dificil. Mă privesc în oglindă și fac o piruetă pentru a admira bretelele în zigzag ce îmi îmbracă spatele, rochia asta a fost cea mai bună alegere. Materialul negru de tafta îmi îmbracă trupul, revărsându-se în cloș de la talie pană deasupra genunchilor cu vreo două palme, talia îmi este țeapănă într-un corset cu decolteu în V, ale cărui bretele îmi cad pe umeri asemenea unui văl. Părul meu  până la umeri colorat în negru stă ondulat în bucle mari pe spate. Îmi ridic piciorul stâng și îmi masez glezna dureroasă pentru că pantofii ăștia negri stiletto cu toc cui de 15 centimentri sunt fascinanți, dar mă omoară la propriu și la figurat.

     Arunc o singură privire în oglindă și deși arăt ca și cum aș fi scoasă din vitrină cu machiajul meu profesional și rujul acesta roșu, nu mă simt așa. Privirea îmi cade pe inima tatuată pe încheietura dreaptă și ochii încep să mă usture. Măcar mi-am plătit datoria. Mi-am răscumpărat greșeala.

     — Anielle! Anielle, ești aici? Aud glasul strident al prietenei mele și revin cu picioarele pe pământ, mă ancorează iar în realitate.

     Mă întorc cu fața la ea și nu mă mai pot stăpâni, încep să plâng când îi văd părul negru întins perfect pe spate și rochia scurtă verde smarald, care o prinde atât de bine. Probabil că după încheierea cestei vacanțe o să treacă ceva timp până o să ne revedem.

      — Anielle, de ce plângi? Întreabă ea agitată când îmi vede fața pătată de lacrimi și jur că o iubesc pe fata asta ca și cum ar fi parte din mine.

     — Cred că mă copleșește acest moment, atâta tot. Tu, Nicole, cum te simți acum că ne luăm adio de la liceu?

     — Abia așteptam să se termine, fato. Și tu la fel. Nu înțeleg de ce te-a apucat nostalgia acum.

       Dacă stau să mă gândesc, are dreptate, toți anii ăștia, să plec a fost singura mea dorință. Am luptat atât de tare să intru la universitatea dorită , doar ca să pot pleca din orășelul acesta. Nu credeam că o să vreau vreodată să plec din Boston, dar iată-mă, sunt nerăbdătoare să mă urc în avionul spre Italia și să nu mai privesc în urmă. Poate că mă voi întoarce într-o zi dacă voi regăsi curajul sau voi reuși să mă vindec de tot ce simt, dar nu acum, nu în curând. Am nevoie să plec. Trei luni, mai sunt doar trei luni și tot calvarul acesta în care mă înec de patru ani și jumătate va lua sfârșit. Simt că nu mai pot să respir în locul acesta cu fiecare clipă care trece, iar în lipsa lui a durut și mai tare. Îmi imaginam că odată ce drumurile noastre nu se vor mai intersecta la fiecare colț de stradă va fi mai ușor să nu mă mai gândesc, dar am făcut-o. Fiecare ungher e plin de amintiri, iar eu nu pot trăi într-un loc în care fantoma lui mă bântuie peste tot. Este pur și simplu prea mult și chiar dacă nu i-am mai pronunțat nici măcar numele în ultimii doi ani, apropiații mei știu că vreau să fug, sunt conștienți și ei că lumina mea se stinge tot mai mult pe zi ce trece în locul pe care îl numeam acasă.

      — O să ne ținem promisiunea, așa-i? Mă întreabă Nicole cu lacrimi în ochi la rândul ei în timp ce mă strânge în brațe.

      Nu îi răspund. Nu pot să fac asta. Promisiunea aia a fost făcută cu mult înainte de el, iar acum nu o mai pot valida. Ea știe asta și speră, dar suntem amândouă conștiente că eu nu o să mai pun piciorul în Boston mult timp de acum în acolo, nu atâta timp cât există șansa ca el să fie din nou în fața mea.

      Îi zâmbesc și îi fac semn din cap spre ușă pentru că diriginta noastră cu siguranță se agită să ne caute peste tot pentru începerea festivității. Am făcut-o și pe asta. Am terminat liceul. Azi oficial am încheiat această etapă a vieții mele. Ne îndreptăm spre terenul sportiv și vederea atâtor persoane mă uimește puțin, s-au strâns toate clasele mai mici pentru a vedea festivitatea. O iau pe Nicole de mână și ne îndreptăm spre clasa noastră. Ne va striga pe amândouă în același timp pentru a ne înmâna diplomele. Așa vom marca prietenia noastră care în ciuda distanței știu sigur că va dăinui și mai știu că ea va veni să mă vadă cât de des va avea ocazia pentru că avem nevoie una de alta pentru a trece prin rahaturile vieții. Eu nu pot fără ea, iar ea nu poate fără mine. Este sufletul meu geamăn și așa ceva găsești o singură dată în viață.

     Suntem prima clasă care va fi strigată și mă bucură asta pentru că nu vreau să aștept atât de mult până la final, o să plec de aici cât de repede pot. O să ne facem praf în seara asta. Elevii încep să fie strigați în ordine alfabetică și o durere sufocantă îmi cuprinde inima. Eu nu l-am putut vedea pe el absolvind. Mi-am dorit atât de tare, aș fi făcut orice să pot fi prezentă la ceremonia de absolvire, dar nu a fost posibil. O grevă a profesorilor în acea perioadă a anulat totul, el nu a avut parte de așa ceva. Mi se frânge inima să știu că a pierdut această experiență, deși cu siguranță nu ar fi fost genul lui. Băiatul meu retras ar fi fost intimidat de mulțimea asta și ar fi urât toată această atenție.

      Mereu m-am întrebat cum de ne-am atras noi unul pe altul ca doi magneți când suntem atât de diferiți. Eu sunt raze de soare, iar el raze de lună. Doi poli opuși care nu ar fi trebuit să se întâlnească, dar cu toate astea și-au lăsat lumile să se izbească una de alta și au format o explozie care a distrus totul în jur. Două zodii de foc care și-au ars inimile până s-au transformat în scrum.

     O durere ascuțită în coaste mă trezește la realitate și tresar, aruncându-i prietenele mele o privire încruntată. Asta a durut.

      — Știu că erai departe, dar hai să o facem și pe asta. Împreună.

      Îmi zâmbește și mă strânge de mână în timp ce pășim în fața mulțimii care ne aplaudă. Diploma stă grea în mâna mea când îmi este înmânată, deși este doar o foaie de hârtie. Nu îmi dau seama dacă reprezintă finalul sau un nou început.

       Îmi întorc privirea spre nucul bătrân de la marginea bazei sportive sub care se află o masă de tenis pentru a rememora încă odată cum ne pierdeam timpul pe acolo și îl văd. Băiatul cu părul castaniu și ochii de ciocolată stă rezemat de acea masă cu mâinile încrucișate pe piept. Poartă o cămașă neagră cu primii doi nasturi desfăcuți și o pereche de pantaloni de aceeași culoare. E aici și e dichisit. El purta doar trening, foarte rar îl vedeai purtând măcar blugi. Ce caută aici? Când s-a întors? De ce e aici și de ce mă privește? Atunci când un ropot de aplauze răsună în timp ce ne îndreptăm spre locurile noastre, își lipește palmele una de alta aplaudând, aplaudându-mă pe mine. Ar trebui să ne mișcăm, ar trebui să plecăm de aici ca să vină următorul absolvent, dar nu cred că știu cum să mai merg. Nu cred că știu cum să mai respir așa cum trebuie.

      Nicole mă strânge de braț și mă forțează să mă mișc în același timp în care îmi urmărește privirea și vede la ce mă uit. Îl vede pe el.

        — Respiră, Anielle. Știu prin ce șoc treci, dar îl cunoști. Face asta doar ca să te zăpăcească. Să se asigure că după mai bine de un an de absență tu încă simți ceva pentru el. Te vrea blocată acolo, în golul lui, pentru totdeauna. Nu îi oferi asta.

     Cuvintele ei îmi lovesc timpanele în timp ce mă îndrept spre locul meu fără să îmi iau însă privirea de la el. Nici nu clipește. Nu schițează nimic. Înainte să apuc măcar să mă gândesc la ce ar trebui să fac, își pune ochelarii de soare și pleacă. Pur și simplu se întoarce pe călcâie și mă părăsește din nou, pentru a milioana oară, fără să scoată măcar un cuvânt. Și știu, știu al naibii de bine că are dreptate, prietena mea are dreptate. Așa a fost întotdeauna. El se întoarce ocazional iar eu îl primesc ca apoi să rămân mai ruptă în bucăți decât fusesem înainte, deși s-ar crede că acest lucru nu e posibil. Aparent poți să frângi o inimă deja frântă.

     Stau cuminte la locul meu până la încheiere și nu mai scot nici un cuvânt, nu am nimic de spus. Știu doar că de data asta, oricât m-ar durea inima nu va mai exista la revedere, ci doar un adio. Un adio pentru totdeauna. Al nostru acum și pentru totdeauna s-a transformat în adio pentru totdeauna. Clasicul sfârșit tragic al primei iubiri. O fată care a iubit prea mult și un băiat care nu a făcut-o deloc. Doi copii care s-au jucat cu focul până s-au ars. Două suflete care s-au frânt pentru că nu au știut unde să oprească jocul. De data asta se va opri. Eu îl voi opri. E ultima rundă și nu am de gând să o pierd.

     Aplauzele finale răsună, iar noi ne aruncăm pălăriile. Imediat ce lumea începe să se împrăștie o iau la pas spre ieșire. Am nevoie de aer. Am nevoie să plec naibii de aici și să fiu singură.

    — Anielle, unde pleci? Aud glasul prietenei mele în spatele meu înainte să ies de pe teren.

     — Nu mai pot să stau aici, ok? Știu că tot ce ai spus tu acolo e adevărat, dar nu pot. Pur și simplu e prea mult.

     — Dar Anielle...

    O iau din loc înainte să termine ce avea de spus, nu e momentul. Știu că ar trebui să stau aici pentru a îmi lua adio de la colegi, foștii colegi de fapt, dar nu mai contează acum. Tot ce contează e să fiu în broscuța mea roșie .Tot ce contează e să îmi dau seama cum să respir din nou.

    Ies pe poarta liceului pentru ultima dată și îmi caut mașina cu privirea, dar văd ceva care îmi dezmembrează toate credințele. Toate zidurile pe care le-am construit în timpul cât el nu a fost aici. Stă rezemat de bmw-ul lui negru cu un buchet de floarea soarelui în mână. Ține în mână florile mele preferate și mă privește ca și cum aș fi totul pentru el, ca și cum centrul universului său se învârte în jurul meu, dar eu știu cât de mincinoși sunt ochii ăia.

     O singură privire. O singură privire și am căzut din nou în plasa lui. Cred cu tărie că oricât de departe aș fugi nu o să reușesc să scap vreodată din ea. Ochii lui de culoarea ciocolatei topite mă cercetează de sus până jos și zâmbește în colțul gurii când vede că sunt în picioarele goale și îmi țin pantofii mei de fițe în mână. Așa cum îmi imaginam, sunt superbi, dar să îi port mă face să simt că merg pe un pat de cuie și cărbuni încinși în același timp.

     Îmi permit să îl mai analizez odată și apoi îmi mut privirea. Nu pot să îmi imaginez că e aici pentru mine sau că florile alea sunt pentru mine, habar nu are care sunt florile mele preferate pentru că nu mi-a cumpărat niciodată. E și ea aici. Conștientizarea asta mă lovește. E aici pentru ea. După atâta timp, s-a întors pentru ea, fosta lui iubită, nu pentru mine. Eu nu însemn nimic pentru el.