Arunc mănușile pline de sânge în coșul de la ieșire și îmi reazem capul de gresia rece ce îmbracă peretele. Operația a durat 26 de ore. M-am luptat cu moartea timp de 26 de ore pentru a-l salva pe singurul băiat care mi-a făcut vreodată inima să îmi tresară. Singurul care a contat.

Din momentul în care am țipat să fie dus în sala de operație, majoritatea colegilor mi s-au alăturat și au făcut tot ce le-a stat în putință pentru ca această viață să nu fie pierdută. Pentru ca eu să nu îl pierd pe el.

Sunt măcinată de disperare, furie, groază. Nu pot să îl pierd. Știu foarte bine că recuperarea după asemenea operație poate dura ceva timp, dar la fel de bine știu și că aceste 24 de ore sunt cele mai importante. Dacă nu va mai putea merge, vorbi, trăi? Dacă în toată disperarea mea de a-l știi în viață am atins un nerv care nu ar fi trebuit atins? Dacă aș fi putut face mai mult de atât?

— Doctor Elsher, sunteți bine? Aud vocea lui Isis aproape de mine și tresar, lăsând la o parte gândurile distructive în care mă scufundasem.

— Sunt bine, Isis. Du-te acasă, ai stat destul pe aici. Înainte să pleci, anulează-mi toate operațiile de săptămâna asta.

— Dar...nu ați anulat niciodată o operație. Spune rezidenta mea favorită și mă privește nedumerită.

— Toate au un început, Isis. Toate au un început. Du-te și odihnește-te acum

Aprobă din cap fără să mai scoată un cuvânt și știu că a înțeles că nu sunt dispusă să vorbesc. Eu nu vorbesc niciodată despre mine. Imediat ce rămân singură, zgomotul din mintea mea începe să vuiască din nou și simt cum creierul mi se lovește de cutia craniană. 26 de ore. În acest timp a trecut prin atâtea operații. Corpul lui a fost atât de slăbit, atât de sfâșiat încât nu știu cum de acum încă respiră. Cu ajutorul aparatelor ce e drept, dar respiră.

Reușesc să mă spăl pe mâini și să mă schimb în hainele cu care am venit îmbrăcată, renunțând însă la pantofii stiletto de data aceasta. Nu mai am putere pentru a merge pe tocuri. Încalț perechea de adidași albi pe care îi port mereu la spital și mă îndrept spre sala de reanimare pentru a vedea cum stau lucrurile. Știu că nu am cu ce să ajut acum, dar nu o să plec din spitalul acesta, de lângă el, până nu mă asigur că e bine.

Pășesc cu grijă în încăpere și simt cum mi se rupe sufletul când îl văd atât de slab și lipsit de ajutor pe patul ăsta de spital. Bandajele îi acoperă mare parte din corp și sunetul aparatelor care îl țin în viață se aude pe fundal. Am fost nevoită să îi induc o comă pentru a avea timp să se vindece încet, fără nici o forțare. Corpul lui are nevoie de timp ca să se refacă, iar eu o să îi acord timpul acesta oricât ar dura. O să stau aici și o să veghez asupra lui așa cum o făceam în copilăria noastră. Nu o să uit niciodată cum mă furișam pe geamul dormitorului meu și săream gardul, agățându-mă de fiecare dată în aceeași blană ciobită, doar ca să mă furișez în camera lui în serile când era bolnav și nu voia să stea singur. Am riscat atâtea pentru băiatul acesta. Am riscat încrederea familiei mele, le-am ascuns lucruri, am făcut atât de multe lucruri pentru a îl face fericit.

Cercetez încăperea cu privirea și mă îndrept spre colțul încăperii, unde văd un scaun pliant, uitat probabil de una dintre asistente de la un caz ce trebuia monitorizat în permanență. Îl așez lângă patul anost de metal ce pare atât de inconfortabil sub corpul înțepenit al acestui necunoscut pe care nu l-am văzut de paisprezece ani. A trecut atât de mult timp de când nu i-am mai auzit vocea încât nu îmi pot aminti cum sună și cu siguranță nu mai sună la fel după tot acest timp. Pot doar să sper că voi mai avea ocazia să o aud. Că va deschide ochii, îmi va zâmbi în colțul gurii cum obișnuia și va zice iar ceva care să îmi frângă inima. Mă rog la Dumnezeu ca asta să se întâmple. Aș trece prin orice durere, aș arde în flăcările iadului doar ca el să fie bine. Îl privesc cu reticență și constat că acum este un bărbat în toată firea, nu băiețelul nesigur pe el pe care l-am lăsat în urmă pe străduța noastră cu ani în urmă. Nu mai e nici urmă de acel adolescent rebel în înfățișarea lui.

Îmi trec mâna peste degetele lui reci și le strâng ușor, fiindu-mi prea frică să nu îi fac vreun rău. Pare atât de fragil, stând întins pe patul acesta și conectat la tot felul de aparate care îl țin în viață.

— Îți promit că nu te voi lăsa să mori, iubire. Îți promit că voi face imposibilul pentru tine. Nu vreau să trăiesc într-o lume în care tu nu exiști. Șoptesc stins și îmi întind mâna liberă spre linia bandajului ce îi înconjoară tâmplele. Mi-a fost așa dor de părul lui ușor răvășit în toți anii ăștia, lui îi va fi așa dor de el.

Cuvintele care îmi părăsesc gura mă uimesc în egală măsură cu cât mă sufocă. După atâția ani în care timpul și-a pus amprenta peste amândoi nu aș fi crezut că inima mi-ar mai putea bătea cu o asemenea intensitate în preajma lui. E ca și cum toate zidurile pe care le-am construit cu meticulozitate au căzut la pământ, făcându-se scrum, imediat cum el și-a făcut simțită prezența. Aș vrea să pun toate sentimentele care mă încearcă și toată disperarea în care mă scufund doar pe seama faptului că o parte din copilăria mea zace inert pe un pat de spital, dar m-aș minți, iar eu urăsc să mă amăgesc singură. Adevărul este că simt că, cred cu tărie fiecare cuvânt pe care l-am spus. Mi-aș vinde sufletul diavolului doar ca el să își trăiască viața în continuare fără ca acest accident să aibă vreo repercusiune pentru că, deși nu îl mai cunosc și nu am mai auzit nimic despre el de atâția ani, nici măcar nu i-am mai rostit numele în tot acest timp. Sunt sigură că e un om minunat. Cu toate că noi doi ne-am făcut atât de mult rău unul altuia, fiind prea tineri ca să știm ce înseamnă să iubești și cum să ne gestionăm sentimentele, este persoana cu cel mai curat suflet pe care o știu. Îmi amintesc cum încerca să își mascheze gesturile de bunătate cu nepăsare. Le făcea doar pentru că simțea să le facă, nu pentru a primi validare. El a fost cel mai greu puzzle și nu am fost niciodată în stare să îl rezolv, pun pariu că nici azi nu sunt.

— Știi, Arek, a trecut atâta timp de când nu ți-am pronunțat numele încât se simte ciudat pe limba mea. Deși sunt doctor și ar trebui să știu, lucrul acesta e ceva incert. Nu știu dacă mă auzi. Unii zic că aud ce se întâmplă în jurul lor, alții pur și simplu cad într-o stare de visare atunci când se află în comă. Oare tu în ce categorie te încadrezi? Știu că întotdeauna ai urât spitalele, dar de data asta să nu îți fie frică. Promit că voi avea grijă de tine. Aș face orice ca tu să fii bine și să deschizi ochii ăia ca ciocolata pentru a mă face să cad din nou. De asta m-a sunat oare mama ta? Aș vrea să o fi ascultat atunci, poate aș fi ajuns mai devreme. Poate aș fi putut să fac mai multe pentru tine. Spun și o lacrimă îmi curge pe obraz urmată de altele ca și cum un robinet închis în urmă cu mult timp s-ar fi pornit și nu mai poate fi oprit. Ce prostie! Îmi continui monologul în timp ce îmi trag nasul. Nu am mai plâns din momentul în care am plecat la facultate. Mama dracului, au trecut paisprezece ani, și tu apari acum și îmi dărâmi toate zidurile. Așa că, ai face bine să deschizi naibii ochii ăia pentru că altfel vin după tine până în Iad și te târăsc înapoi pe pământ. Pot trăi fără tine, am învățat să o fac, dar nu pot exista într-o lume în care tu nu exiști. Nu pot să stau sub un cer la care tu nu te uiți. Înțelegi asta? Noi doi am băut în tot timpul acesta otravă din același pahar și nu am de gând să rămân singură în asta. Ne-am promis. Ne distrugem unul pe altul până la final.

Cuvintele îmi pier printre lacrimi și, pentru prima dată în cariera mea, nu știu să gestionez situația. Nu pot gândi la rece, nu pot gândi rațional, nici măcar nu pot respira cum trebuie. Mă simt ca și cum aș fi din nou adolescenta naivă care aproape că nu s-a urcat în avion și era gata să își dea dracului toate visurile doar pentru a se întoarce la veninul ei favorit și să se mai otrăvească puțin.

Îi ridic mâna și îi sărut încheieturile pline de răni ale degetelor. Nu știu exact detaliile accidentului, dar pare că geamul s-ar fi spart și i-ar fi cauzat aceste răni. Îmi amintesc vag că Isis a pomenit ceva de scos niște cioburi, dar nu am putut fi atentă la ce spunea. Singurul gând pe care îl aveam în cap era cum să îl țin în viață.

Îmi așez mâna peste a lui și mă înfior când simt răceala ce i s-a instalat în oase. Nu îmi pot lua privirea de la chipul lui lipsit de culoare care a căpătat o nuanță cadaverică. Masca de oxigen îmi împiedică observarea, dar s-a maturizat. Arată mai matur. Cu toate astea, în ciuda înfățișării de om mare, pot pune pariu că e același copil răsfățat și plin de insecurități, care nu e capabil să fie sincer nici măcar față de el.

Un surâs amar îmi îmbracă buzele când îmi amintesc replicile cu care încerca să mă bage și mai adânc în lumea lui, făcându-mă să mă îndoiesc de proprile-mi instincte și credințe. „Nu mai suntem Arek și Anielle de la paisprezece ani. Eu nu mai sunt băiatul acela". Cuvintele lui îmi răsună în minte lovindu-se de timpanele mele cu o asemenea intensitate că simt cum rămân fără aer. L-am crezut atunci. Pentru o nenorocită de secundă mi-am permis să cred că el chiar poate fi schimbat, că eu sunt fata care o poate face. Mi-am dorit din tot sufletul meu să nu mai existe aceste jocuri între noi și să fie sincer cu mine măcar o dată. Aș fi vrut să îmi spună că nu simte nimic pentru mine, că niciodată nu a făcut-o, ca să pot trece peste ceea ce am însemnat noi cumva, dar mereu îmi oferea speranțe false, țintuindu-mă în locul ăla sumbru dintre speranță și disperare. M-a înlănțuit luându-mi orice speranță de scăpare iar eu sunt aici în continuare, chiar și după atâția ani, plângând pentru el. Dacă aș avea de ales între a-l lăsa să mă mai rănească odată și a fi el bine, aș face-o cu plăcere. Aș încasa glonțul ăla din nou cu mândrie și cu capul sus pentru că există momente în viață în care trebuie să îți pleci capul și să accepți înfrângerea și durerea cu brațele deschise, iar acesta e unul dintre acele momente.