Crăciunul s-a dus l-a fel de repede ca-n anii trecuți, însă spre deosebire de-acele vremuri de demult – cumva – acest an a rămas impregnat în sufletul meu cu un singur regret și-o singură dezamgire. Negăsirea surorii mele. Dar sunt o fire pozitivă – tind să cred – și n-o să renunț l-a a mai visa la asta.

             Astfel, știind că nu totul s-a terminat – în special pentru că nici anul nu s-a încheiat încă – astăzi am coborât din pat ceva mai relaxată decât în ziua anterioară. Și cumva, fără să vreau ci doar dintr-un obicei nebunesc m-agăț iarăși de cel mai dezamăgitor sentiment uman posibil, speranța.

              Gândurile ce se aștern pe hârtie devin din cele mai multe, iar sentimentele crezute îngropate adânc în interiorul meu cu o zi în urmă, acum iau forme mai mari și cumva înfricoșătoare.

             Dacă voi suferi din nou o decepție datorită răspunsului lor negativ?

             Astfel, îmi trag nasul și-nchid jurnalul punându-l l-a locul lui, dar nu înainte de a-mi însemna cumva ultima pagină spre a-mi aminti mereu ziua aceasta. Cel mai trist nou început din viața mea, cea mai dificilă parte dintr-o nouă zi.

              Îngândurată, tristă și-ngrozită de ideea începerii unui an nou fără tine surioară, pășesc alene pe podeaua din lemn îndreptându-mă către baie. Ca după tabieturi, să-mi aleg o ținută formată dintr-un colant vătuit de culoare neagră și-o bluză vătuită l-a fel de simplă și albă ca cea de ieri, doar că aceasta are aplicat un trandafir mare și roșu pe mijlocul ei.

             Astfel, părăsesc dormitorul și cobor treaptă cu treaptă l-a parter pentru micul dejun. Și deși nu simt deloc pofta mâncării, totuși continui să am acea nevoie imensă de-a nu mă simți singură. Vreau să-i văd pe membrii familiei în fața mea, pentru nu simți lipsa ta, Aiy.

         — Bună dimineața! salut cu jumătate de glas, neavând nici măcar forța de a-i privi pe cei din bucătărie.

             Pentru că n-am nevoie s-o fac. Știu deja cine e aici.

       — Neața, Alma! mă salută vocea caldă a mamei lui Gamze, zgomotul pașilor ei pe podea dându-mi de înțeles că se apropie. Cum ai dormit? mă-ntreabă, făcând rapid referire l-a ziua anterioară.

            Și pășesc înăuntrul bucătăriei spațioase, lovindu-mă de cineva. Ca ridicându-mi ochii într-ai intrusei, să mă lovesc dure de asemănarea perfectă a servitoarei ce se aseamănă atât de tare cu sora mea, toate memoriile de ieri revenind înainte ochilor minții mele, în timp ce-amintirea căzăturii mele în mâlul durerii și-al disperării mă lovește în creștetul capului ca un bumerang.

             Ce-ntrebare! Cum e posibil să fi dormit, oare? gândesc apoi îmi ridic privirea din podea, privind-o în timp ce-mi schițez un zâmbet mincinos, forțat și vizibil prefăcut.

        — Bine, răspund sincer.

             Deși, probabil ar fi trebuit să spun altceva? Și asta după privirea ei neîncrezătoare, cumva...

             Dar aleg din nou să-mi alung gândurile confuze care știu că nu fac nimic altceva decât să mă-ndepărteze, întristeze și poate chiar deruteze în tot ceia ce întreprind. Apoi, curajoasă și cumva pregătită de a asculta un nou răspuns negativ, îmi sprijin fundul de blatul de bucătărie și-o urmăresc atentă pe Ana-Maria cum taie legumele pentru micul dejun ce va fi așezat în farfurii peste puțin timp.

        — Îmi dai te rog, roșiile? spune apoi brusc, scoțându-mă rapid din transa propriilor gânduri.

        — Desigur! exclam zâmbind fals și forțat, dar ea nu mă poate vedea.

             Ca imediat ce am terminat totul, Ana s-o trimită pe Neyhaan – servitoarea – să-i aducă aici pe ceilalți. Aceasta dispare cât ai clipi din bucătărie, iar eu o ajut pe Ana să așeze tacâmurile, vesela și mâncarea.

            Cât timp așteptăm sosirea lui Angel, Meryem, Neylan și ceilalți; eu și Ana ne-am așezat deja l-a masă privindu-ne în ochi. Ea-mi zâmbește din inimă, sinceră și cât pentru întreg universul. Dar eu ce fac? Pot doar să-i schițez același zâmbet idiot, mincinos și forțat de mai devreme, reușind să mă simt astfel mai plină de păcate decât nicicând.

             Și urăsc așa de tare acest sentiment!

        — Acum, spune-mi! exclamă ea așezându-și curioasă coatele pe masă și fața în palme, privindu-mă ca un profesor ce-și ceartă elevul.

        — Ce? o întreb confuză, deși știu foarte bine la ce se referă. Din nou.

             La naiba!

        — Despre sora ta, spune ea, forțându-mă să-nghit în sec.

             Și deși nu cred în soartă, coincidență sau destin, chiar înainte ca gura mea să-nceapă a-i povesti totul despre Aiy, ceva se schimbă. La auzul cuvintelor celui din spatele meu care anunță bucuros că are o pistă despre tine, sora mea, fața mi se luminează brusc – din spusele Anei – inima-ncepe să bată ca o nebună de emoții, iar gândul că acest coșmar trăit vreme de mai bine de douăzeci de ani se încheie în sfârșit reușește cumva să mai liniștească din furtuna lăsată de amintirile cu ea în sufletul meu.

        — Este proprietara companiei cu care lupt l-a licitația de astăzi! spune vocea lui Angel, pumnii mei relaxându-se subit în timp ce eu înțepenesc pur și simplu de emoții.

             Apoi, cumva parcă cu-ncetinitorul, capul mi se întoarce spre înapoi privindu-l pe bărbatul de 1,90 din ușă care se uită în ochii surorii lui cu multă căldură, doar ca mai apoi să-și mute atenția în ochii mei înlăcrimați și plini de speranță.

            Mai ales că dacă are dreptate, atunci chiar te-am găsit, surioară! Te-am găsit, în sfârșit!

        — Ce-ai..., e tot ceia ce buzele mele reușesc să rostească, propoziția fiindu-mi rapid întreruptă de apariția celorlalți care aproape că-i sar în spinare lui Angel.

             Bărbatul care cu doar câteva cuvinte, mi-a oferit lumea întreagă fără să știe!

              Și-i privesc pe toți apoi cum vin spre masă, așezându-se fiecare l-a locul său. Angel de-a dreapta mea și capul drept al mesei, Ana stă în fața mea, Meryem este așezată lângă soțul ei, Ferit, Neylan alături de iubitul ei, Mehmet. Toate privirile sunt concentrate pe farfuriile din fața fiecăruia, însă cumva eu tot nu simt că am energia de-a păstra liniștea l-a masă.

             Astfel că, chiar și cu riscul de a-i deranja cu insistențele întrebărilor mele – mai ales că în această familie există regula de a nu se vorbi l-a masă și-n special nu cu gura plină – din cauza emoțiilor și-a vocii lui Angel repetându-se papagalicește în urechile mele spunând că a găsit-o pe Aiyla, reușesc performanța de-a scăpa tacâmurile din mână.

              Și l-a naiba! Acum e acum!

             Ca speriată de propriul zgomot făcut chiar și involuntar, să simt asprimea tuturor privirilor asupra mea. Așa că-mi ridic încet ochii din propria farfurie, ca strângând din dinți s-aștept verdictul celor prezenți.

        — Te simți bine? șoptește bărbatul din stânga mea, obligându-mă să-mi scutur încet capul și să-l privesc timid schițându-i un zâmbet vizibil fals și forțat în timp ce eu afirm scurt din cap.

        — Ce dracului? spune în schimb cu voce tare, făcând ecou în întreaga bucătărie vocea lui Ferit bey. Care a-ți făcut-o? reia el din nou, făcându-mă să-nghit în sec.

              Și nu știu dacă se citește frica pe fața mea – mai ales că sunt conștientă de identitatea mea în această casă și familie – dar cert e un lucru. Mâna dreaptă a cuiva se așează rapid peste piciorul meu, forțându-mi ochii s-o privească nedumeriți în timp ce conștiința începe a-mi urla bucuroasă în timpane identitatea făptașului.

               E Angel! Făptașul e Angel! spune ea ca un disc stricat...

          — Eu! zice acesta, toți ochii din cameră oprindu-se rapid într-ai săi.

             Și deși știm cu toții motivul pentru care face asta, totuși nimeni nu oprește șușotelile ce e creează destul de rapid în jurul mesei noastre.

              La naiba! Chiar crezusem că am găsit o familie bună, când am venit aici. Atunci, oare ce-nseamnă toate astea?