Credeam că timpul se scurge precum nisipul din clepsidră. Dar aceste trei zile de l-a discuția mea cu Angel, mi-au demonstrat cât de încet trece vremea și cât de greu de găsit poți fi tu, îngerul meu fugar.

             N-aș fi crezut niciodată că-mi va fi așa de dificil să te găsesc, Aiy. Totul părea atât de frumos, aproape fantastic. Sau, poate că eu am creat povestea fantagosmatică din mintea mea. Nu știu. Cert e că, chiar și după aceste trei zile de căutări deșarte, eu încă nu vreau să cred ce mi se spune. Și anume, faptul că nu te vor găsi niciodată.

             Și-am obosit. Să plâng, sufăr, simt cum arde sufletul în mine de dor. Dar cu toate astea, încă respir. Cumva, tot simt că am speranța vie în interiorul meu și te voi găsi. Oricât de departe ai fi, oriunde vei merge și orice s-ar întâmpla.

             Dar așa suntem noi, oamenii. Ne mințim întru totul și ne-atașăm de cele mai mici lucruri ca de aer. Și cel mai grav e că ne-o facem nouă înșine. Suntem veșnicii călăi ai propriei existențe ce unora aduce suferință multă, iar altora în dozaje ceva mai mici.

             Eu nu voi uita niciodată copilăria chiar dacă e plină de cruzime, abuzuri și violență. Pentru că acolo ești tu, soră și deoarece doar acolo știu că te pot găsi. Dar viața e altfel. Realitatea cruntă îmi amintește continuu cât de gol e paharul vieții mele, pentru că ceia ce îl acoperă se numește speranță. Și nu știu cât mai pot spera. Trăi. Visa. Face totul.

             Însă știu că și tu mă cauți. Poate adânc în sufletul tău, atât de ascuns de ochii curioșilor și tu simți lipsa mea, a fratelui nostru și-a mamei noastre. Un frate ucis de bețiile unui tată nemilos și-o mamă lăsată în urmă de către mine din cumva aceleași motive. Mereu aceleași.

             De aceia am și ales amândouă calea cea mai ușoară – s-ar putea zice – de a fi, face și reuși. Și cumva, făcând asta știu că atât eu cât și tu avem un viitor frumos în față. Căci spre deosebire de vremurile de dinainte atât de nemilose ce sunt sigură că ne-a încercat pe amândouă, atât prezentul cât și viitorul – cu siguranță – sunt menite a ne aduce înapoi tot ceia ce trecutul ne-a furat. Însă, spre deosebire de lucrurile materiale – poate – și cele emoționale, ceia ce nu vom recupera nicicând este viața lui Fatih.

             Astfel că, în această a treia zi de crăciun, renunț. La speranță, vise, iluzii și trecut. Vreau doar să trăiesc în prezent, fără a mă mai gândi la cuvântul „dacă" ... Dacă te voi găsi, de te vei întoarce, când vom sta din nou față-n față, unde ești în această clipă? Însă să știi, Aiyla că n-o să încetez niciodată în a te iubi și-ați simți lipsa.

             Cu aceste ultime cuvinte, îmi șterg lacrimile îndrăznețe ce mi-au acaparat fața și-nchid jurnalul punându-l l-a locul lui. Cuvinte pline de tristețe ce reprezintă doar alte rânduri amare care-mi vor aminti mereu cât de greu mi-a fost sau îmi va fi să potolesc furtuna din sufletul meu creată de dorința de-a te fi găsit, surioară.

             Apoi îmi trag nasul înfășurând mai bine halatul în jurul meu, îndreptându-mi timid pașii către baie pentru tabieturi. Apa caldă îmi revigorează trupul, parcă readucându-l cumva l-a viață. Însă ceia ce nici apa fierbinte și nici un alt lucru nu poate reuși, este să liniștească sufletul meu agitat, încărcat și-aproape împovărat de durere.

             Nu e ușor, însă nici eu nu sunt obișnuită cu lucrurile simple. De aceia am ajuns astăzi unde sunt și din acest motiv încă rezist. Poate sunt nebună, într-adevăr. Dar eu tot vreau să cred că de fapt sunt puternică și suficient de curajoasă încât să obțin ceia ce vreau. Căci oricum, speranța a fost în totdeauna ultimul lucru furat de pe chipurile celor deznădăjduiți de soartă, destin, viață.

             Apoi, imediat ce sunt gata și ies din duș, îmi usuc părul cu un uscător pentru a-i da o formă cât mai naturală posibilă. Fac câteva bucle lejere și deloc stridente, apoi intru înapoi în dormitor alegându-mi ținuta pentru astăzi. Un pantalon negru, larg și-o bluză albă din lână este alegerea mea l-a care asortez un delicat pandantiv din argint.

             Astfel, pregătită să fac față unei noi zile de eșec absolut în ceia ce privește un răspuns pozitiv cu privire l-a căutările surorii mele, părăsesc dormitorul având grijă să-nchid ușa după mine. Pașii micuți, dar apăsați mă conduc către livingul vilei. Însă cumva și-ntotdeauna, gândurile mele sunt mereu în același loc l-a aceiași persoană. Sora mea.

        — Bună dimineața, tuturor! spune rapid o voce ceva mai somnoroasă decât ar putea fi posibil să fie a mea, în timp ce simt cum sunt lovită de l-a spate de cineva.

             Dar gândindu-mă că „vinovatul" s-ar putea grăbi dintr-un anume motiv, nici nu acord mare importanță loviturii sale destul de puternice pe care-am simțit-o până-n măduva spinării. Ci doar continui să pășesc în interiorul bucătăriei mari, ca-n secunda în care ochii mei să se ridice spre înainte să mă pot lovi brutal de seriozitatea din ochii brunetului ce tronează ca un împărat în capul mesei din fața mea.

             Și-l privesc cât de tăcut s-a oprit cu furculița aproape de buze, fixându-mă continuu cu privirea-i rece ca un ghețar și-n același timp cumva atât de fierbinte ca o sobă aprinsă, încât aproape că-mi simt pielea de pe întreg corpul începând a se revolta privirii sale „analizatore".

        — Hei, Alma. Mă auzi? spune brusc o altă voce feminină reușind a mă scoate din transa-n care tocmai intrasem, prin pocnirea a două degete subțiri.

             Și-atunci, șocul pune stăpânire pe mine. Nu știu dacă visez, e o iluzie sau pur și simplu am înnebunit de tot, însă cert e un lucru. Fata din fața mea seamănă înnebunitor de mult cu sora mea. Astfel, simțindu-mi ochii umplându-mi-se de lacrimi încerc să m-asigur că ceia ce ochii mei văd este real. Ca ridicându-mi mâna spre a o atinge, degetele mele să nu simtă nimic.

              Dezamăgirea crește și mai mult în intensitate, toate emoțiile copleșitoare resimțite pân-acum și-ascunse atât de bine de ochii familiei punând rapid stăpânire pe mine, îngenunchindu-mă l-a propriu. Plâng, ținându-mi fața în palme și simt cum golul din interiorul meu se lărgește tot mai mult, făcându-mă să simt că într-un final mă va înneca cu totul.

             Și nu văd, n-aud, nu simt nimic decât durere. Lacrimile crezute secate sunt pe cale să mă-nnece și ele, iar frica de-a nu mă lovi de-unrăspuns l-a fel de nagativ ca până acum cu privire la sora mea îmi strânge tot mai mult sufletul în mâini, sugrumându-l și făcându-mă să simt că voi muri. Nu mai am forța s-aud un „nu" și nici energia de a privi în ochi persoana care-mi va oferi acest răspuns.

            Chiar nu mai pot!

        — Gata, Al! aud brusc o voce spunându-mi, reușind cumva a mă scoate din întunericul minții mele. Trebuie să fii puternică! spune din nou vocea celei pe care-o recunosc ca fiind mama lui Gamze, însă chiar și-n ciuda încercărilor de a mă opri tot nu pot s-o fac.

        — Chiar dacă nu am găsit-o încă, aud brusc și-mi dau mâinile l-a o parte privindu-l pe cel ce vorbește, să știi că n-am renunțat! exclamă bărbatul ridicat în picioare deja, din capul mesei, zâmbetul vizibil mincinos și forțat de pe chipul lui dându-mi de înțeles că are dreptate și spune adevărul.

        — Îmi..., zic făcând o pauză în vorbire, trăgându-mi nasul și ștergându-mi lacrimile... Pare așa de rău..., continui fără să pot vorbi coerent... Sincer, zic l-a final, simțind cum două palme micuțe și elegante se lipesc rapid de chipul meu udat de lacrimile reci.

        — Dacă fratele meu a zis c-o va găsi pe sora ta, atunci așa o să facă! exclamă fata din fața mea, ochii strălucindu-i puternic probabil de l-a lumina becului ce cade deasupra ei.

             Și-o privesc dorindu-mi s-o cred. De fapt, cumva o fac. Însă tot nu pot să opresc furtuna de emoții ce mi-a acaparat – se pare – întreg trupul, mintea și sufletul. Oare e ceva în neregulă cu mine?