* Capitol cu un puternic impact emoțional! *

             Cred că am primit răspunsurile mult dorite. Viața nu e grea, dificilă sau rea. Ci dimpotrivă, trebuie doar să știm s-o trăim înaintea marelui impact cu cruda realitate în care noi suntem doar păpușile universului, iar acesta este marioneta lui Allah!

             Cel care a creat totul. De l-a apă, l-a viață și de l-a pământ, l-a aerul pe care-l inspirăm, făcându-l respirabil. Căci așa cum am fost creați din pământ, tot acolo ne-om și întoarce în cele din urmă. Știu asta atât de bine, mai ales după ultima săptămână... Și îmi propusesem atâtea... Voiam așa de mult să schimb viața, oamenii, lumea... Îmi doream atât de tare să te găsesc, soră... Doar că acum n-o să mai reușesc asta niciodată.

             Se spune adesea că oamenii gândesc mai rațional doar în ultimele lor secunde de viață. Și așa și e. Doar acum, în ultimul ceas pe pământ conștientizez greșelile mele, faptele bune și cele nerealizate. Și cu ce preț? Viața. Eu îndeplinesc prețul de a fi trăit printre oameni fiind una de-a lor, însă niciodată a lor cu adevărat.

             Pentru că oricum, ce-nseamnă să aparții cuiva când tu n-ai aparținut niciodată?

             Ca auzindu-mi propriile gânduri, să conștientizez pentru o ultimă dată adevărul. Căci am dreptate, în adevărul meu doar eu știu ce e bine și ce nu. Aici nu există loc de mai bine sau mai rău. În el suntem doar eu, cea judecată de Allah și Allah Însuși, Judecătorul Suprem.

             Și-mi imaginez sceneta aceasta foarte bine, de parc-aș și vedea-o, trăi-o pe viu. Voi muri, dar nimeni din cei dragi nu va fi lângă mine. Voi pleca, însă va fi fost ca și când nici n-aș fi existat. O să privesc lumea-ntreagă de sus, din ceruri sau iad – poate – și mereu voi aștepta, exact ca-n viața aceasta.

             Și ironia e că urăsc așa de tare așteptarea!

             Nu știu ce mă va aștepta dincolo. Nu am idee dacă există o altă viață. Nu îmi fac iluzii cu privire la acestea și nu mai am nici puterea să urăsc în aceleași intensități. Pe semne că ce am spus l-a început, acum a devenit nisipul pe care-l privesc strecurându-se încet printre degetele mele, lăsându-mi trupul gol, pur și lipsit de viață. Căci viața este suflet, iar sufletul sunt eu.

              Și ușa se deschide, făcându-se lumină. Și-oricât aș fi crezut că încă visez la nemurire, sau sunt prinsă în propriile gânduri, totuși pașii apăsați ce se-aud pe gresie îmi dau de înțeles că încă sunt aici, deocamdată nu am plecat. Așa că lupt cu proprii demoni și-mi deschid încet pleoapele, lovindu-mă de imaginea inconfundabilă a medicului meu. Cel care mi-a oferit nu doar diagnosticul acesta final, ci și – poate – un final liniștit.

             Îl privesc atentă, urmărindu-i fiecare pas și-l văd trecând de la un aparat medical l-a un altul. Dar eu știu, finalul meu va avea loc astăzi. Sau, cel târziu în orele următoare. Căci mă simt atât de lipsită de viață, așa de obosită încât știm amândoi că acesta va fi ultima dată când ne vom vedea. Așa că am atâta nevoie să-i spun ultimele cuvinte acum, încât știu. Mă va ierta pentru orice i-aș fi făcut, spus sau arătat în ultima vreme.

             Moartea e inevitabilă, vitală tuturor. Ea va veni și o să ne ia pe toți l-a un moment dat, doar că acum, în aceste secunde e momentul meu „de glorie" . Astfel, n-o să las pe nimeni să mi-l „fure" și chiar sunt serioasă când spun asta. Pentru c-am obosit așa de tare. Dar brusc, sunt rapid scoasă din propriile gânduri de imaginea agitată a brunetului care începe să sune pe pager după colegii săi, medicii.

        — Angel, spun astfel agățându-i cu ultimele puteri încheietura stângă, forțându-l să mă privească. Doar că l-a întoarcerea privirii sale către mine, se lovește brutal de imaginea unei fete muribunde, palide și fără pic de vlagă.

             Dar mă voi agăța de aceste ultime clipe, ca de picioarele lui Allah!

       — Iartă..., e tot ceia ce buzele mele secătuite de puteri mai reușesc să spună, căci zgomotul infernal al aparatelor din jurul meu îmi asurzește timpanele, iar eu aproape că-mi aud inima cum bate aproape de timpane.

        — Nu, Alma! spune bărbatul agitat din fața mea, aplecându-se ușor către mine. Încetează să te mai învinovățești sau să vorbești, spune el întrerupându-mi fraza. Ai nevoie de odihnă! exclamă l-a final, deși știm amândoi care e adevărul.

             Voi muri. Nu există adevăr mai mare decât acesta.

             Și deși aproape că-i simt bătăile inimii sale l-a fel de accelerate ca alei mele, sau poate mai puțin de-atât căci el va trăi și eu nu, totuși îl văd stând drept și mândru ca un stâlp. Exact așa cum îmi amintesc că l-am șicunoscut, l-a fel cum m-a obișnuit vreme de atâta timp petrecut alături de el și familia lui.

             Dar încep să tușesc, prevăzându-mi marele final apropiindu-se tot mai mult, ceia ce nu face decât să m-oblige să-nțeleg tot mai mult că voi pleca. Așa că înghit în sec cu ultimele puteri și-mi închid ochii pentru a-mi aduna puterile pe care le voi volosi spre a-i spune tot ce simt. Căci chiar dacă e medicul meu, a devenit fratele pe care nu l-am avut niciodată din motive evidente, totuși ce a existat între noi nu va distruge nimeni.

        — Nu, spun hotărâtă și-nghit din nou în sec. Acultă-mă, spun din nou și-l văd cum își trage scaunul cât mai aproape d e patul meu.

             Mâinile lui fierbinți le agață pe-ale mele, iar eu conștientizez pentru o primă dată adevărul lui. Mă iubește, așa cum tata și mama nu au făcut-o. L-a fel cum frații mei nu au știut. Și așa cum nimeni nu iubește o străină, oferindu-i totul cu doar atât de puțin.

        — În regulă, Alma! spune trăgându-și nasul și citesc sinceritatea și-această iubire în ochii lui căprui. Te ascult, spune din nou, trecându-și agitat mâna prin părul netuns încă. Ce e?

        — Eu, zic adunându-mi tot curajul necesar să-i vorbesc așa, dar și puterile pentru a scoate o propoziție coerentă pe gură, vreau să știi că nu îți port pică! termind e-ncheieat și-i fur un zâmbet drăgălaș în colțul gurii, chiar dacă lacrimile îndrăznețe pun stăpânire pe ochii săi, alunecând torturant de încet peste obrajii săi acoperiți de barba sa.

        — Știu, spune ștergându-și lacrimile cu podul palmei drepte în timp ec lasă pe pat pagerul.

        — Și mai vreau, spun din nou, dar ușa se deschide, întrerupându-mă.

             Doi rezidenți – îi cunosc deoarece i-am tot văzut prin spital de ceva vreme – își fac apariția înăuntru, iar Angel se ridică rapid în picioare începând a le spune ce și cum să facă în legătură cu mine. Și brusc, patul meu începe a se mișca, iar eu mă văd târâtă – practic – spre ceia ce în aceste secunde nu-mi mai doresc. Adică operație, sau mai bine zis, viață.

        — Angel, te rog! spun imediat ce ne găsim cu toții afară, oprește-te pentru o secundă și-ascultă-mă până l-a capăt! exclam sigură de dorința pe care vreau să i-o transmit.

             Dar nimeni nu mă ascultă. De ce nu mă ascultă nimeni?

        — Angel! exclam iarăși și-apoii tușesc, reușind să-i atrag atenția în ochii mei.

        — Vom ajunge imediat acolo, Alma și-apoi o să-mi poți spune tot ce vrei. Bine? spune el în schimb, însă asta nu mă va opri.

             Credeam că mă cunoști deja, Angel. De ce nu reușești să-nțelegi ce-ți spun?

        — Nu, Angel, spun din nou, hotărâtă să-l fac să m-asculte indiferent de ce va fi. Îndeplinește-mi prima dorință și nu mă opera, spun și-atunci aproape că-l văd înghețând deasupra mea.

             Patul se oprește din a se mai mișca, însă ochii lui nu se mută nicicum dintr-ai mei. E ca și când am fi blocați astfel pentru câteva secunde, iar soarta mea ne împiedică să trăim să trăim clipa mai mult.

        — Găsește-o pe Aiyla, Angel! reușesc în cele din urmă să spun cumva, după scuturarea latentă a capului său să-nțeleg că l-am scos din aceiași stare ca a mea. Promite-mi c-ai să-mi găsești sora! spun pentru o ultimă dată, apoi tac.

            Și plec, dar cu regretul că nu i-am auzit promisiunea. Nu știu dacă mi-a promis ce i-am cerut, sau nu, însă după reacția regretabilă, știu că-i lipsesc. Și după atenția absolută de a mă readuce l-a viață, înțeleg că nu vrea să mă piardă. Pentru că mă place și iubește cum nimeni nu a făcut-o niciodată, iar acest lucru e singurul care mă face zâmbesc.

             Pentru că acum știu c-am avut dreptate. Încrederea în el a fost singurul lucru bun pe care l-am avut în viața aceasta!

FINAL!