Viața nu e colorată. Noi alegem s-o colorăm pictând-o în diverse nuanțe și culori din cele mai vesele și energice atmosfere călduroase, uitând per complet că realitatea e mereu cu totul alta. Astfel că, imediat ce ne lovim dur cu capul de zidul acesteia, simțim de parc-am rămâne fără aer. E ca atunci când știi ce ai de făcut, unde și mai ales cum, însă nu ai și modalitatea de a face acel ceva.

             Așa că cine e mai incorect, viață? Eu sau tu?

             Gândind l-a toate acestea, îmi deschid cu rapiditate ochii conștientizând că jurnalul meu a rămas – cel mai sigur – l-a el acasă. Astfel că, toate fricile mele se estompează rapid, iar simplul gând că cineva ar găsi și citi gândurile mele, mă face să mă-nfior exact ca palmele primute-n copilăria mea. Și cine sunt eu să-i opresc? Dar dincolo de asta, cine sunt ei să admită dacă vor fi citit ceva din ceia ce am scris?

             La naiba! Trebuie să fiu mai atentă și în special acum!

             Astfel că imediat ce am ochii deschiși, frica cu privire la caietul meu cu notițe pulsându-mi sângele de l-a inimă spre articulații din ce în ce mai rapid, apăs rapid și cu forță – aproape – butonul de panică și-urgență din stânga patului având grijă să alarmez întreg spitalul de e necesar să găsesc și-opresc ceia ce am nevoie.

             Ca l-a prima sosire în salonul unde stau, să observ o fată destul de tânără, probabil cu vreo câțiva ani mai mică decât mine, îmbrăcată simplu, lejer ce are și-un halat alb pe deasupra ținutei ei, părul brunet strâns într-o coadă l-a spate și-acoperit de-o bonetă albă, în timp ce-n mâna dreaptă ține un dosar și-un pix.

        — S-a întâmplat ceva, domnișoară? mă-ntreabă ea într-o turcă aproape perfectă, iar eu aproape c-o înjur în gând pentru prezența ei aici.

        — Nu, răspund direct, rotindu-mi ochii în timp ce o observ înaintând tot mai mult spre patul meu.

             Pentru că nu sunt bolnavă și nu am nevoie de ea aici. Așa că de vine spre mine?

        — În regulă, spune ea deschizând acel dosar roșu din mâna ei. Eu o să vă verific totuși, dacă tot am venit pân-aici! exclamă bucuroasă, de parcă chiar mi-ar induce și mie starea ei.

            Câtă naivitate!

       — Se poate mai repede? o-ntreb observând-o scoțându-și telescopul de l-a gât, ochii săi mutându-se într-ai mei descoperindu-mi două oceane mari și limpezi în ei. Vreau să-l văd pe medic, continui și-o pot observa zâmbindu-mi ca unui copil.

             Dar eu nu sunt un copil. Am doar nevoie să-l văd pe Angel și Gamze!

        — Pe care din ei, domnișoară? mă-ntreabă ea cu eternul său zâmbet pe față, forțându-mă s-o urăsc tot mai tare pentru asta.

             Cum adică pe care? Dar ce, câți medici sunt în acest loc? Oh, da... stai. Sunt într-un spital mare, oare care sunt șansele să nu fie mai mulți de doi?!

             Și-n timp ce eu gândesc toate acestea, conștiința îmi urlă nebunește în timpane un singur nume, Angel. De parcă eu chiar n-aș ști că pe el vreau să-l văd. Astfel că, imediat ce-mi scutur capul de nebuniile ce-mi traversează mintea, o reprivesc în ochi pe fata din stânga mea și-mi forțez un zâmbet idiot, fals și probabil vizibil mincinos.

             După reacția ei...

        — Oricare! exclam cu voce tare, fără să realizez ce spun.

            Și chiar dacă și-ar fi dorit să n-o observ, totuși o zăresc negând veselă din cap spusele mele de parcă mi-ar spune: „câtă naivitate să crezi că te voi ajuta!" Dar o vei face, domnișoară asistentă. Nici nu știi câtă forță dețin spre a obține chiar și cel mai mic lucru pe care mi-l doresc.

        — Bine, spune în schimb și-o urmăresc cu privirea îndreptându-și pașii spre ieșire, o să-l anunț pe medic! exclamă l-a final, apoi pleacă.

             Și astfel, descopăr pe măsură ce timpul se scurge mai lent decât nisipul dintr-o clepsidră, cât de plictisitoare e așteptarea. Nu că n-aș fi știut deja, doar că crezusem în naivitatea mea că acest amănunt crud al vieții mele s-a schimbat o dată cu plecarea mea de-acasă.

             Dar spre nesurprinderea mea, conștientizez că ce pot face, oricum? Sunt „legată" de firele astea blestemate de aparatura medicală care-mi asurzește urechile cu bâzâitul ei și știu. Nu am nici o șansă să ies de aici, cel puțin nu curând.

             Secundele devin minute chinuitoare, clipele se tansformă în ore îngrozitoare, iar liniștea din salon este spartă doar de zgomotul aparatelor din jur. Plictisită, obosită și-aproape enervată l-a maxim, doar stau întinsă privind același tavan enervant de azi-dimineață, așteptând. Ce? Încă nu știu sigur că știu.

             Șaizeci de secunde, un minut, o oră, două, trei, patru și timpul parcă tot continuă a se scurge fără vreun rezultat, fără sosirea aici a cuiva cu grad. Astfel că având tot timpul din lume să reflectez asupra trecutului, realizez că nici nu-mi dau seama când am intrat în transa amintirilor în care privesc o fetiță drăgălașă foc, cu părul ca abanosul și ochii de ciocolată amară, cum e lovită fără milă, sângele țâșnindu-i din buza inferioară ca dintr-o fântână arteziană, chiar de către tatăl ei. Și asta de ce? Pentru că el nu are bani să-și achiziționeze alcool.

             Ochii mi se umplu de lacrimi, pumnii mi se strâng în jurul trupului, neputincioși, iar ușa salonului s-a deschis chiar dacă eu nu o aud. Doar tresar panicată, ca trezită din morți în clipa în care o mână se așează pe umărul meu drept făcându-mă să tresar. Și deși vocea lui îmi spune că tremuram deja din motive pe care nu le cunoaște, eu totuși abia dacă mai reușesc să-mi înghit plânsul. Astfel că, văzându-mă nevoită să aleg rapid o cale de a opri amalgamul de cuvinte și-ntrebări ce vin din partea medicului Angel și cel de-ai răspunde acestora, devin impulsivă – chiar dacă eu nu sunt deloc așa, în esență – și-i agăț rapid gulerul cămășii sale albe, îmbrățișându-l.

             Și e ciudat. Cumva, toate emoțiile reprimate și necunoscute până acum apar în interiorul meu chinuit și plin de cicatrici.Însă tot nu reușesc să-nțeleg, oare merit tot ceia ce trăiesc? Sau totul e doar pentru o clipă, exact ca-n copilărie atunci când mama îmi dăruia puțin din iubirea ei doar pentru ca el să nu o vadă?

            Nu știu. Însă strâng cu forță haina brunetului între degetele mele subțiri, dorinndu-mi în această secundă ca acest moment să nu se mai termine niciodată. Nu am cerut niciodată nimic de l-a tine soartă, așa că nu văd de ce m-ai refuza acum. Și plâng, lăsând lacrimile amare să-i ude haina lui Angel, trasând linii adânci pe obrajii pe care mi-i simt înflăcărați chiar și-n ciuda vorbelor lui care-mi spun că s-a terminat.

            Dar oare chiar așa e? Sau totul e din nou, doar pentru puțină vreme?

      — Gata, Alma! încearcă brunetul să mă liniștească, însă bătăile accelerate ale unei inimi crezute moarte continuă să pulseze în mod alert sângele prin artere. Hei, sunt aici, spune din nou depărtându-se din îmbrățișare doar penrtu a-mi lua fața în palmele sale. Și nu am de gând să plec niciunde, reia în timp ce eu mă-nnec în ochii lui negri ca noaptea, mă auzi? întreabă l-a final, așa că-ncep lupta pentru a opri aceste lacrimi.

             Conștiința îmi urlă în timpane cuvintele lui, ochii săi negri mă privesc atât de adânciți într-ai mei încât aproape că mă-nfioară gândul c-ar putea citi trecutul meu în ei, iar inima mea se liniștește puțin, dar doar cât să mă facă să mă-ntreb dacă nu cumva greșesc din nou. Ca-n secunda în care să reușesc a opri lacrimile reci trăgându-mi nasul și ștergându-mi lacrimile de pe obrazul stâng – căci de dreptul se ocupă mâna lui mare – să-l pot observa zâmbindu-mi. Și acest lucru duce inevitabil, către amintirea primei noastre întâlniri, dar mai presus de atât spre momentul propunerii lui de a veni cu el l-a vilă.

Flashback:

        — Dacă tot nu ai unde să stai, ce spui dacă vii cu mine? spune vocea bărbatului cunoscut cu doar câteva ore în urmă, ochii mei privindu-l mari din cauza surprizei de care am parte.

             La naiba, un străin – practic – îmi cere să-l însoțesc, deși nu mă cunoaște deloc și chiar dacă altcineva în locul lui nici măcar n-ar avea încredere în mine să mă lase în apropiere de el. Astfel, știind că n-am unde să merg, aleg să nu stau prea mult pe gânduri și să-mi alung ideile ce-mi traversează mintea, optând pentru a nu sta degeaba dacă tot mi-am dorit libertatea.

        — Unde? îl întreb astfel, doar pentru a mă asigura c-am înțeles corect mesajul lui.

        — Cu mine, spune având un zâmbet uriaș pe față, l-a mine acasă. Unde altundeva? întreabă l-a final, reușind astfel să-mi fure un zâmbet larg de emoție.

            Dar fac oare ceia ce trebuie, sau soarta mă va lovi din nou în creștetul capului ca un bumerang, amintindu-mi ce pot dar și ce nu în această viață?

END FB