Și nu-mi amintesc să fi avut vreodată această senzație îngrozitoare de panică, precum cea de acum. E ca și când mi-aș privi moartea în ochi și-aș ști că nu pot face nimic s-o părăsesc pentru a rămâne în viață. Deși îi simt pe oameni îndepărtându-se de noi, chiar și-n pofida faptului că îmi simt și văd mâinile tremurânde ca cele ale unui bolnav de Parkinson, totuși viața nu poate fi atât de critică cu mine și fetița aceasta ca un înger.

             Îmi simt lacrimile alunecând șiroaie pe obrajii înflăcărați, însă nimic nu mă-mpiedică din a-mi începe rugăciunea pentru sănătatea lui Gamze. Îngerul în trup de copil pe care-l țin în brațe ca o pană, fără viață, suflu și respirație. E de parcă timpul s-ar fi oprit în loc, iar eu aș fi din nou în brațele mamei mele care nu știe cum să mă salveze.

             Și-atunci realizez că mă-nșel, pentru că pe ea o poate salva cineva. Eu. Astfel că îmi retrag mâna dreaptă de sub capul ei mic și-mi șterg lacrimile îndrăznețe, ridicându-mi privirea către oamenii din spatele meu spre a cere ajutor. Dar când acolo nu mai văd decât doi băieței ce ne privesc îngrijorați, speriați și posibil pierduți de părinții lor, realizez inevitabil că nu am cui să cer ajutorul.

             Nu am un număr de telefon, nu știu adresa familiei, nici pe cea a spitalului. Nu am nimic din ce mi-ar putea fi util acum, așa că mă ridic grăbită având grijă să nu o rănesc mai tare pe micuța Gamze și-apoi îi sărut apăsat fruntea. Ca îndreptându-mi trupul, să le cer celor doi băieți s-o supravegheze pentru mine măcar pe puțin cinci minute cât merg afară să caut un taxi. Căci într-un orășel ca acesta, sunt sigură că cineva îi cunoaște pe Angel și familia lui.

             Astfel că imediat ce reușesc să opresc un taxi spunându-i șoferului de vârsta a doua despre ce e vorba să-l aduc cu mine înăuntru, privindu-l ridicând-o pe copilă de jos, apoi să ne-ndreptăm rapid către spitalul Haniket – nume inventat – pentru consult. Și cum drumul până în singurul punct apropiat de lanțul de magazine al Istanbului este unul destul de lung, eu doar stau cu Gamze așezată pe picioarele mele, mângâindu-i delicat părul blond.

             Și-atunci realizez că de fapt suferința mea e doar ceva minor față de acest moment tragic. Da, în lumea aceasta mare există oameni cu probleme mai grave decât aș fi putut avea eu în copilăria mea. Poate că mama ei nu e l-a fel ca a mea, dar măcar a fost mereu lângă Gamze. Da, poate tatăl ei e plecat în armată, dar cel puțin n-o lasă pe micuță să-i simtă lipsa. Și da, poate Gam e certată cu surioara ei, dar ea măcar...

             Și mă opresc. Abia în acea secundă îmi amintesc de faptul că greșesc comparând-o pe Gamze, familia ei cu mine și cei ai mei. Pentru că eu nu sunt așa. Când am devenit un astfel de om? O așa persoană? Așa că-mi scutur rapid capu întrebându-l pe șofer cât mai e până la destinație descoperind că „vom ajunge în curând" – închei citatul – Dar acest curând pare atât de mare...

             Așa că-mi scutur capul de gânduri, planuri, idei și încerc să-mi adun forțele pentru a găsi o soluție acestei probleme în care chiar nu știu cum voi putea lua legătura cu bărbatul ce nu a avut nici o problemă într-a mă ajuta pe mine l-a nevoie. Poate sunt nebună, ori chiar nu mai judec deloc corect ori chiar logic în aceste secunde, însă dacă Gamze nu-și va deschide ochișorii sunt în stare să-l sugrum pe bărbatul de l-a volan din cauza furiei pe care-o simt traversându-mi fiecare nerv în parte.

             În cele din urmă, ca printr-o minune de-a lui Allah mașina oprește în fața spitalului forțându-mă astfel să-mi imaginez cerul prin capota mașinii, mulțumind sfinților pentru că am ajuns l-a timp l-a destinație. Astfel că, ajutată de bărbatul atletic în ciuda vârstei înaintate, o luăm pe micuța Gam și ne-ndreptăm pașii spre interior avâdn grijă între timp să strigăm și după ajutoare.

        — Uff, de ce nu vine nimeni? mă-ntreb cu voce tare – se pare – fără să-mi iau ochii de pe trupul nemișcat al copilei din brațele domnului Savaș.

        — Nu știu, îl aud răspunzându-mi așa că-l privesc surprinsă că m-a auzit. Dar eu zic să intrăm înăuntru, totuși. Afară e și așa destul de frig, spune din nou, așa că afirm scurt din cap spusele lui.

            Ca fără să stăm prea mult pe gânduri, amândoi să lăsăm pașii a ne conduce către incinta spitalului arhiplin de oameni, pacienți ai acestuia care imediat ce ajungem printre ei, încep a șușoti confuji. Și poate au dreptate să o facă, oricum ce nebuni în afară de noi ar apărea aici cu un copil mic pe brațe, leșinat și într-o posibilă stare destul de gravă?

            Nimeni decât noi, nu? La naiba!

        — O să avem nevoie de un medic, spun agitată, trecându-mi mâna dreaptă prin părul lăsat liber pe spate.

        — Desigur, spune bărbatul de lângă mine, vrei să cerem ajutorul cuiva, sau merge unul din noi după el? mă-ntreabă l-a final, iar eu devin și mai agitată și confuză.

             Nu știu ce să fac. Pentru o primă dată după mult timp, nu am nici cea mai mică idee despre ce ar trebui să fac acum. E ca și când până-n această clipa am avut toate răspunsurile posibile l-a orice întrebare, iar acum nu mai am nimic cu excepția unei frici teribile pentru copila adormită din brațele lui Savaș bey.

       — Eu sunt nouă în acest oraș, mint cu nerușinare fiind conștientă chiar și parțialde faptul că am dreptate. În trecutul meu, chiar dacă locuiesc în oraș de câdn mă știu, niciodată nu am părăsit casa prăinților mei. Vreți să mergeți dumneavoastră, Savaș bey? întreb l-a final, rugându-mă în gând să accepte.

        — Desigur, acceptă el cu zâmbetul pe buze, plasându-mi copila în brațe, apoi pleacă.

             Și-l urmăresc cu privirea cum merge către toată lumea din acest hol interminabil – parcă – întrebând de-a stânga și dreapta lui după un medic. Ca în cele din urmă, văzându-l îndreptându-și pașii spre holul din dreapta să-nțeleg că cineva ne ajută spunându-i unde îl poate găsi pe medicul de care avem atâta nevoie.Răsuflu ușurată parcă din cauza acestui lucru, apoi caut rapid cu privirea o băncuță pe care mă așez l-a fel de repede ținând-o încă pe Gam în brațe. Îi mângâi părul blond ca un soare superb de vară și-ncep să-mi amintesc toată povestea noastră. Zâmbesc văzându-i imaginea fericită ce trece razant prin fața ochilor mei triști de durere, chiar dacă e e practic în poala mea și-mi simt ochii umplându-mi-se din nou de lacrimile reci, atât de cunoscute.

             Nici nu știu cum reușesc performanța de a adormi cu acrimi pe față, însă imediat ce simt o mână așezându-se pe umărul meu, tresar panicată deoarece gândul mi-a fugit într-un singur loc, l-a o singură persoană. Tata. Astfel că, imediat ce-mi deschid ochii și văd o femeie de vârstă de apropiată, mă liniștesc atât cât pot și-mi forțez cel mai fals zâmbet din câte dețin.

        — S-a întâmplat ceva? o-ntreb pe femeia din fața mea, care mă privește zâmbind mângângâindu-mi părintește creștetul.

            Ceva ce tu, mama nu ai făcut niciodată în prezența tatei!

            Dar aleg să-mi scutur rapid capul de ideile nebune ce-ncep a-mi traversa mintea și-o reprivesc pe femeie în acei ochi primăvăratici care parcă-mi spun: „Bravo, fata mea!" . Sau poate, asta vreau eu să aud din gura mamei mele?

             Nu știu, la naiba!

        — Nu, spune vocea ei blajină, într-un ton șoptit. Doar voiam să te felicit pentru curajul tău de a crește un copil singură, draga mea! continuă ea, iar eu zâmbesc ceva mai sincer.

             Și atunci, ascultând-o realizez încă un lucru. Oare dacă ar fi fost după cum a zis ea, ce-aș fi făcut? Dar îmi scutur din nou capul – știind că a avea un copil de una singură e un păcataspru pedepsit, cel puțin pe-aceste meleaguri – și-n minte îmi revii din nou tu, mamă. Cum ai reușit să mă crești singură, cu bani puțini și mereu sub presiunea violenței domestice realizate de soțul tău? Pur și simplu, cum?

             Jur că nu reușesc să-nțeleg!