Nu e ușor să te privești în oglindă văzându-te zburând, asta deși aripile ți-au fost distruse când erai doar un mic fluture de noapte. Și deși îți spui să nu renunți, totuși o faci omule.

             De ce? De ce întotdeauna faci alegerile cele mai proaste din viața ta?

             Cu mâinile tremurânde, am privit telefonul întors cu fața în jos de pe noptieră asta în timp ce-n capul meu deja începură a se derula scene ale trecutului. Cuvintele precum „ești o proastă, Alma!" sau „Nu vei fi niciodată bună de nimic. Cine te va lua pe tine de soție sau ca angajată, hmm? Cine?" au început a se derula precum discul stricat al unui film vechi, flash-uri ale imaginilor unei copilării petrecute prin spitale din cauza loviturilor lui, trecând razante și rapide prin fața ochilor mei speriați ca de bombe.

             Dar nu m-am oprit din a respira, totuși. Nu, așa cum mintea mea și-a imaginat vreme de atâtea ore petrecute plănuindu-mi plecarea. Astfel că având mâinile mai reci ca niciodată, am făcut o primă greșeală a vieții mele, un prim pas eronat al noului drum ales pentru mine și m-am răsucit pe pat ridicându-l.

             Și deși mâinile continuau să-mi tremure ca naiba, răceala transmisă de acestea traversându-mi astfel până și șira spinării, totuși am întors telefonul cu fața spre mine. Totul doar ca l-a vederea numelui lui afișat pe ecran să simt cum aerul din cameră începe a dispărea cu rapiditate, iar eu încep să mor puțin câte puțin cu fiecare respirație.

             Dar nu am răspuns. Pentru o primă dată..., de fapt pentru o a doua am ales bine și-am așezat rapid telefonul l-a locul lui pe noptieră, băgându-mi la propriu capul sub plapuma groasă spre a-mi regla cât de cât respirația ce a devenit și mai accelerată. Și astfel am adormit speriată, îngrijorată și tremurândă l-a simplul gând că dacă m-a găsit acum și-aici, atunci totul este posibil. Acum stau din nou, meditativă în fața aceleiași balustrade de ieri, contemplând același lucru de care-am fugit cât de repede am putut sperând în inocența și naivitatea mea de copil că îl voi uita dacă plec. Însă nu l-am uitat și cred că nu voi reuși niciodată. Înfășurată în pilota pe care-am sustras-o din dulap, cu brațele în jurul meu masându-mi trupul înghețat și simțind cum frica aceia mă va distruge într-o bună zi dacă nu fac ceva s-o opresc, continui să admir aceiași priveliște liniștită și-aproape înghețată din cauza temperaturilor scăzue de afară.

             Nu văd nimic în afară de imaginile unei copile alergată l-a propiu cu cureaua de către un tată bolnav de aburii alcoolului și n-aud altceva în timpane decât vocea lui care râdea de fiecare dată când cădeam. L-a propriu, sau figurat, deja nu mai contează. Am căzut de atâtea ori, încât cicatricile acelor căzături au rămas impregnate pe pielea mea precum tatuajele.

             Credeam că sunt nemuritoare, dar m-am înșelat. Am crezut mereu că după fiecare lovitură, căzătură sau îngenunchere din partea lui și-a soartei mele malefice – cum am vrut mereu să cred – mă voi ridica mai puternică și vindecată decât niciodată. Însă în totdeauna am realizat cât de greu este să devin altcineva. Cât de dificil e să lupți în van, știind că l-a final tot eu voi suferi.

             Dar dorințele nu se îndeplinesc niciodată, cel puțin nu l-a timp. L-a fel cum nici viața nu e una plină de unicorni, bunătate, fericire și liniște, ci plină de alte și-alte probleme zilnic. Căci pentru a trece peste tot și toate, nu e nevoie doar să fii puternic ci și să lupți. Cu tine înaintea tuturor și-abia dup-aia împotriva lor. Pentru că am ajuns l-a concluzia că viața e o scenă, iar noi doar pionii care joacă diverse acte pe ea.

             Astfel, prinsă între trecut, destin, viață, prezent, viitor și tot ceia ce urmează a mi se-ntâmpla, realizez că de fapt scena vieții poate fi mai goală decât orice. Și totul constă doar în noi. Tot ceia ce alegem să facem, ne va defini mai departe. Ca oameni, personalități și caractere. Pentru că linia dintre viață și moarte, sau chiar cea dintre a trăi frumos și-a fi profitat de toți cei din jur, este una destul de subțire.

             Și nu știu dacă ceia ce trăiesc acum este destin, întâmplare, coincidență, vis sau realitate; însă cert e un lucru. Tresar imediat ce o mână s-așează peste umărul meu forțându-mă să tresar panicată de gândul că dacă nu i-am răspuns la telefon, atunci cel mai sigur a venit pân-aici. Ca imediat ce-i aud vocea groasă a brunetului să-nțeleg și să mă bucur că m-am înșelat.

        — Încep să cred c-am avut dreptate, spune vocea vocea lui într-o tonalitate veselă, așa că îmi las brațele să alunece pe lângă corp.

             Apoi, curajoasă și cumva mai liniștită de prezența lui în spatele meu și nu a trecutului, mă răsucesc încet pe călcâie întâlnindu-i privirea. Aceiași ochi căprui strălucitori mă fixează relaxați, în timp ce-același zâmbet cald mă-ntâmpină imediat ce-mi întâlnește privirea.

             Și eu care chiar începusem a crede că oamenii sunt răi!

        — Și eu! exclam mândră de faptul c-observ că nu m-am înșelat în privința lui.

            Și sunt sinceră, simțind din partea lui aceleași emoții. Sinceritatea, bunătatea și calmul lui îmi amintesc că binele triumfă întotdeauna asupra răului, iar privirea lui îmi amintește că nu toți sunt răi. Există și oameni buni în această lume. Trebuie doar să știm a-i recunoaște și să-ncercăm să-i găsim.

       — În ce privință, mă rog? întreabă el curios, ridicând dintr-o sprânceană în timp ce mă privește confuz.

        — În aceia că nu m-am înșelat în ceia ce te privește! exclam sigură pe mine, având zâmbetul larg pe buze.

             Și sunt sinceră, nu-mi forțez deloc zâmbetul să răsară pe chipul meu udat de lacrimi și suferinți!

         — Serios, domnișoară Dispar cât ai clipi ? întreabă el din nou, de această dată confuzia acaparându-mi mie mințile deja nebune.

         — Sincer, domnule doctor! exclam încrucișându-mi brațele l-a piept.

             Privirea lui mi spune că nu greșesc deloc în ceia ce-l privește, iar atitudinea lui atât de apropiată e ca și când mi-ar arăta sufletul lui bun, cald și primitor. Și sunt sigură, orice fată ar fi mândră să-i fie parteneră de viață.

             La naiba, ce tot spun?

             Și-l văd pășind către mine, dar de această dată nu mă mai tem. Doar stau nemișcată, privindu-l atentă cum se apropie fizic din ce în ce mai mult și pentru o secundă chiar am impresia că vrea să-mi spună ceva. Însă când ușa din spatele lui se deschide pemițând țipetelor de copii s-ajungă până-n camera mea, îl văd oprindu-se.

             Și-l văd pășind către mine, dar de această dată nu mă mai tem. Doar stau nemișcată, privindu-l atentă cum se apropie fizic din ce în ce mai mult și pentru o secundă chiar am impresia că vrea să-mi spună ceva. Însă când ușa din spatele lui se deschide permițând țipetelor de copii s-ajungă până-n camera mea, îl văd oprindu-se.

             Zâmbetul îi dispare de pe față pentru câteva secunde, forțându-mă să mă-ngrijorez rapid l-a gândul că e posibil să nu-i placă copiii – o prostie, știu. Cui nu-i plac? – dar când reapare, ceva mai mare și sincer decât niciodată încep să-nțeleg. E un familist convins care ar face orice pentru copiii din familia lui.

             Îl urmăresc cu privirea, zâmbind larg și-l văd alergând după un grup de cinci copii – două fetițe de până-n cinci, respectiv șapte ani și doi băieți gemeni de până-n șase ani – probabil ai surorilor lui. Și simt cum inima mi se umple de bucurie, acea emoție plină de căldură, frumusețe și empatie pe care nu am cunoscut-o decât din clipa sosirii mele aici.

             Astfel că mă agăț rapid de iluzia acestei bucurii care-mi umple sufletul încălzindu-mi-l de parc-aș fi o sobă ce primește lemne doar pentru a oferi căldura ei mai departe și-ncep să pășesc încetișor în interiorul camerei, având un singur scop acum. Trebuie să-mi schimb hainele pentru că vreau să ies afară, lângă și-alături de acei copii care mi-au readus fericirea în viață. Și imediat ce sunt gata, alegând din dulap o rochiță mov ce-mi ajunge până l-a genunchi, destul de simplă și mulată pe corp l-a care am adăugat un palton gri și eternii papuci de casă alegând să-mi las părul liber, făcându-i câteva bucle lejere, încep să cobor rapid treptele de l-a etaj știind că bucuria aceasta nu mi-o poate fura nimeni.

            Și zâmbesc. Pășesc pe câte două trepte deodată ajungând destul de rapid jos, acolo unde mă așteaptă o nouă surpriză. O voce familiară, înfricoșătoare și-aproape de coșmar îmi îngheață simțurile, iar eu mă văd rapid prinsă între două decizii l-a fel de importante pentru mine. Ce să fac? Să merg acolo, în sufrageria mare și-aglomerată de copii, Angel, surorile și tatăl lui; sau să urc înapoi sus din cauza vocii aparținătoare trecutului de care am fugit ca pentru ultima mea șansă l-a viață?

              Însă înainte de a putea lua o decizie, numele meu se aude strigat așa că-mi simt inima oprindu-se brusc din a mai pulsa orice fir de viață în artere. Și sunt îngrozită, panicată ca naiba știind că vocea care m-a strigat e a lui. Aparținătoare celui mai urât coșmar din viața mea, tata.

        — Unde e fiica mea, Alma? spune vocea lui groasă și l-a fel de înspăimântătoare precum o scenă dintr-un film specific.

             Cuvintele lui de-acum îmi amintesc trecutul de parc-aș avea filmul vieții afișat pe-un ecran mare în fața ochilor mei, iar relaxarea pe care-o citesc în comportamentul lui fals pe care-l zăresc dincolo de ușile de sticlă ce despart holul de sufragerie îmi conferă mii de alte întrebări în ceia ce-l privește. Însă mai presus de relația lui cu mine, acestea sunt relaționate de prezența în preajma familiei Seneca.

        — Nu știu, spune vocea lui Angel și-l văd rapid uitându-se după mine.

             Mai ales că știe c-a venit după mine, sus. La naiba!

             Astfel că, mă răsucesc încet și repede pe călcâie făcând stânga-mprejur cu rapiditate. Cu frica pulsându-mi sângele până-n gât din cauza idei de-a nu fi descoperită de cei din sufragerie, îmi îndrept rapid pașii către trepte și urc grăbită înapoi în cameră.

            Apoi, o dată intrată înăuntru am grijă să-nchid l-a fel de repede ușa în urma mea, lipindu-mi apoi spatele de aceasta și-alunecând până jos ca și când n-aș mai avea nici un strop de viață în mine. Ziua aceasta nu putea începe mai bine de-atât și nici nu s-ar încheia mai frumos. Ce mai? Eu, tata – bărbatul de care am fugit ca o nebună prețuindu-mi viața – și familia lui Angel l-a aceiași masă de crăciun. Se putea oare mai bine de-atât?