Cred că dacă m-ar fi întrebat cineva vreodată ce îmi doresc de crăciun?, n-aș fi avut un răspuns ca al celorlalți. Deoarece pentru orice copil, jucăriile reprezintă totul. Dar pentru cineva ca mine, sănătatea este principalul țel al vieții mele.

             Și l-a fel cum pe vremea când eram copil îmi doream sănătate pentru mine și familia mea, acum îmi doresc același lucru doar că pentru altcineva. O fetiță cu chip de înger, păr ca o minunată noapte senină și privirea de foc. De aceia sunt aici și din acest motiv vreau să cred că mi-am găsit un nou țel pentru mine. Să fac bine și-altora, nu doar mie însămi.

             Astfel că, imediat ce o simt tresărind privesc în jos și-i întâlnesc privirea confuză, curioasă de prezența noastră într-un spital. Din cauza bucuriei imense ce-mi inundă privirea, sufletul, inima, turupul, mintea și tot ce mai era de ocupat, o strâng rapid pe Gamze l-a pieptul meu și astfel permit unui alt rând de lacrimi să-mi inunde fața.

        — Ești bine, Gam? o-ntreb cu lacrimile încă alunecând pe obrajii mei înflăcărați de aceiași frică înspăimântătoare pe care o pot recunoiaște de l-a kilometri întregi. Doar că nu de ea sau familia ei, ci de netrezirea ei. M-ai speriat așa de tare, iubito! exclam fără ca măcar s-o las să vorbească, fiind conștientă de răspunsul ei ca de aerul ce mă-ncojoară.

             L-am oferit și eu l-a rândul meu, de atât de multe ori...

        — Sunt..., încearcă ea să spună, însă vocea cuiva o întrerupe rapid forțându-ne pe amândouă să-nghețăm.

             Eu, de frica de-a nu fi spus și familiei despre starea fetiței lor, iar ea, din încă nu am înțeles ce motiv. Și sper din suflet ca ce am trăit eu, ea nici măcar să nu vadă în viață.

        — Gamze?! spune vocea groasă, confuză și-atât de nedumerită a bărbatului pe care-l recunoaștem amândouă ca fiind unchiul ei.

             Așa că ne privim tăcute, citind în ochii ei frica. Aceiași frică nebună care mie mi-a paralizat mințile vreme de mai mult de cincisprezece ani, atât de adâncă, usturătoare și plină de amintiri. Dar îmi scutur capul știind că totul e o greșeală, apoi îmi adun gândurile și mă ridic încet în picioare lăsând-o pe Gam să stea pe bancă.

             Și e greu. Atât de dificil e să-ți privești parcă trecutul în ochi, încât simplele imagini cu noi îmi zgârie timpanele și-mi scrijelește-n suflet cicatricile unei vieți furate de timp, lipsa banilor, alcool, bătăi și-un accident îngrozitor. Dar strâng din dinți pentru a mă readuce înapoi în prezent și-mi închid ochii având în fața mea filmul evenimentelor din trecut, smțindu-mi pumnii încleștându-se de parc-aș vrea în orice secundă să lovesc zidul care m-a pus l-a pământ de atât de multe ori până acum.

        — Alma, îmi spune el pe nume, iar eu încep deja să-nghit în sec și să lupt tot mai mult cu propriile amintiri, ce se petrece? vine și finalul întrebării sale, în timp ce eu simt încet-încet cum rămân fără aer.

             La naiba! Ce se întâmplă cu mine?

             Mâinile îmi devin cu rapiditate reci, dar pun asta pe seama faptului că eu mereu le am așa. Gălăgia oamenilor din spital îmi provoacă urechile să devină din ce în ce mai sensibile lor, durerile în piept apar din ce în ce mai dese, o amețeală groaznică îmi ia mințile întunecându-mi privirea, forțându-mă să transpir tot mai mult, iar senzația de sufocare îmi forțează trupul să-și piardă echilibrul fizic.

             Tot ce mai aud în timpane-n schimb, este vocea lui Angel spunându-mi să mă liniștesc pentru că sunt bine. Apoi reușesc doar să-i simt brațele cuprinzându-mi trupul, în timp ce liniștea și-ntunericul îmi acaparează rapid mintea și ochii. Pierd controlul propriului corp de parc-aș fi un păpușar ce nu mai deține nici un strop de cercetare asupra păpușii sale și știu. Acum, totul s-a terminat.

****

             Dar după un timp, descopăr că nu e deloc așa. Soartei, se pare că-i place l-a nebunei să se joace cu mine și nervii mei. De ce? Pentru că vocile a două persoane sunt cele care mă trezesc ca din morți, una dintre ele punând un accent destul de puternic asupra cuvântului agorafobă. Orice ar mai însemna și asta.

             Și m-agăț rapid de iluzia vieții ce mă privește dintr-un colț cu zâmbetul larg pe buze, dorindu-mi parcă s-o sugrum pentru aparebța ei ironică înaintea ochilor mei. Ca l-a imediata lor deschidere, să-i văd în fața mea pe Angel – bărbatul care m-a salvat din infern într-o oarecare măsură – și domnul Savaș, cel care m-a ajutat s-o aduc l-a spital pe Gam..., dar chiar așa. Unde e Gamze? mă-ntreb confuză, făcând ochii mari de frică.

        — Oh, te-ai trezit în sfârșit! spune vocea brunetului cu ochi de ciocolată, privindu-l pășind alert către mine.

             Așa că, uimită, mă uit în jurul meu simțind că stau pe ceva moale și-observ o canapea maro. Încerc să mă trag mai sus peste aceasta spre a-i putea asigura că sunt bine, însă sunt luată rapid prin surprindere de două brațe mari și groase care mă susțin și-aproape obligă să nu mă mișc.

        — Nu te ridica, spune vocea lui groasă forțându-mi ochii să se ridice în oceanul întunecat din privirea lui. Abia dacă te-ai trezit, spune din nou, iar eu încerc să-mi deschid ochii mai tare, te simți bine? întreabă l-a final, gura lui emanând un frumos parfum mentolat.

             Și eu ce fac? Realizez ca o nebună că practic nu am nimic de zis, așa că doar mă holbez l-a el așteptându-i următoarea mișcare doar pentru a-l pocni zdravăn căci a încercat să m-atingă. Dar în secunda în care conștientizez că nu pot lăsa fricile trecutului să-mi manipuleze definitiv viața, îmi dau două palme mintal și-nghit în sec.

        — Da! exclam cu jumătate de glas, încercând să-l conving.

             Astfel, tăcut și parcă ușurat de răspunsul primit, îl observ ridicându-se de deasupra mea. Înghit în sec deși am încă în nări parfumul lui, apoi îmi scutur capul și mă trag mai în susul canapelei mari având grijă să m-acopăr mai bine cu pilota maro.

             Nu știu ce e cu mine de nu reușesc nicicum să scap de fricile astea, nu-nțeleg de ce am reacțiile unei nebune – practic – și n-am nici cea mai mică idee despre Gamze. Așa că în acest ritm, oare cât mai durează până nu voi înnebuni de-a binelea?

             Confuză, îmi scot mâna dreaptă de sub pilotă și mi-o trec prin păr scăpând un mic oftat printre buze. Gest care nu face altceva decât să le-atragă atenția celor doi „medici supraveghetori" din cabinet.

        — Scuzați-mă dar, zic rapid, imediat ce simt c-am prins energia de a vorbi, unde e Gamze? îmi termin frazarea, ochii celor doi ațintindu-mă ficși.

             La naiba! Sper doar că amândoi sunt conștienți că au lăsat o fetițșă mică și bolnavă, undeva afară. Unde ești, Gam? Pur și simplu, unde ești?

        — Afară, răspunde brunetul Angel, care după uniforma și statura lui, înțeleg că ar fi medic în acest spital.

             La naiba! Măcar să privesc și partea plină a paharului, nu? El e aici, deci îi pot explica totul.

        — Și tocmai din acest motiv nici ea și nici tu nu ai voie să o vezi, mă anunță el, forțându-mă fac ochii mari cât cepele din cauza șocului.

             Cred că râde de mine. Cum adică nu am voie ? Dar cine se crede, până la urmă? Chiar dacă e unchiul ei, eu sunt cea care a adus-o... și-atunci conștiința mă lovește brusc în creștetul capului, amintindu-mi starea de rău a fetiței datorită căreia suntem în această situație cu toții. Și cumva are dreptate. Eu sunt vinovată de starea ei de rău și tot din vina mea sunt și-n acest cabinet, birou sau ce-o fi el.

             La naiba! De ce nu-mi pot controla stările?

             Să mă revolt? Bine, aș face-o cu cel mai mare dragul. Însă de ce și cum, când știu foarte bine finalul acestei contraziceri? Să am grijă să-i spun că o s-o văd pe Gamze chiar și-n pofida lui, când știu foarte bine că e vina mea? Desigur, bună idee. Dar cum, când l-a fel știu că e vina mea.

             De ce simt că aduc doar probleme celor din jurul meu? Pur și simplu, ce se întâmplă cu mine, soartă?

        — Bine, aleg să răspund în schimb fiind conștientă de toate acestea, dar poți măcar să-mi spui ce am? întreb ridicându-mi rușinată privirea-n ochii negri ca noaptea ai brunetului îmbrăcat în costum alb.

             Și tace. Deși se uită în ochii mei preț de câteva clipe, totuși păstrează această tăcere morbidă care-mi amintește un singur lucru. Și anume, acela că sunt slabă din punct de vedere emoțional. Și-oricât de mult mi-aș strânge pumnii pe lângă corp pe sub pilotă, știu că nu voi primi un răspuns plauzibil prea curând. Nu acum, cel puțin.

             La naiba!

        — Suferi de agorafobie, spune brunetul privindu-mă-n ochi de parcă i-ar fi rușine sau ceva. Adică te curpinde starea de anxietate în momentele-n care ești singură, în mulțime de oameni, spații largi sau închise.

             Ca l-a auzul diagnoticului primit, să-l privesc cu ochii mari în timp ce-n urechile mele se repetă papagalicește explicația motivului pentru care sunt aici. Și da, analizând mai în detaliu acest amănunt, cred că-mi dau seama și cum m-am procopsit cu o așa boală.

             Tata.