Glasul mi-a pierit în timp ce sufletul crezut mort o dată cu trecerea anilor pare a învia din nou, făcându-mă să-i simt căldura puternică ce-mi lovește pieptul. Și-l privesc ca o nebună – știu – încercând să uit trecutul, agățându-mă puternic de prima impresie ca de picioarele lui Dumnezeu. Dac-ar fi aici...

             Și știu că e nebunesc. Înțeleg că greșesc și există o mare probabilitate ca ceia ce trăiesc în aceste secunde să-mi fie nu crucial, cât definitoriu pentru mine și viitorul ce m-așteaptă. Dar, asta nu-nseamnă și că trecutul, prezentul sau fricile mele mă vor îngenunchia din nou. Sunt mai puternică de-atât, decisă să fac ceia ce e bine și destul de înțeleaptă cât să-nțeleg c-am ajuns la vârsta l-a care îi pot citi pe oameni ca pe niște cărți deschise. Ca-n secunda în care pocnitul degetelor lui mari și subțiri să se facă auzit în timpanele mele aglomerate de gânduri, idei și scenete ale unei imaginații mult prea bogate, să-mi scutur rapid capul.

       — Sunteți sigură că vă simțiți bine, domnișoară? mă-ntreabă brunetul din nou, iar eu îmi adun rușinată gândurile încercând să caut un răspuns direct și cât mai subtil posibil.

             Sper doar să nu-ncep a mă bâlbâi precum o școlăriță!

       — Dda! este tot ceia ce buzele mele reușesc a rosti, asta în timp ce eu aproape că-mi aud conștiința înjurându-mă pentru performanța mea directă de a răspunde.

             La naiba! Acum chiar m-am făcut de rușine!

             Dar totuși, privind retrospectiv, sunt mândră de mine. Față de fata timidă, rușinoasă și tăcută din trecut, astăzi am atins un nou țel al vieții mele. Căci în compania acestui bărbat, mă simt ca și când aș avea deja libertatea pentru care am plecat de acasă târând după mine doar câteva haine...

             Ochii lui ca o noapte senină și liniștă, îmi amintesc cine sunt eu... cine am devenit. Căldura emanată de privirea sa, îmi repetă parcă-n timpane că sunt și voi fi în siguranță doar alături de el. Asta în timp ce pieptul lui – în momentul atingerii accidentale – mi-a arătat că sunt și voi fi în siguranță doar alături de el.

             Sau am înnebunit deja și-ncă nu știu asta deoarece nu cunosc semnalmentele unui nebun?

        — Foarte bine, îl aud spunând brusc, apoi îl privesc cum se răsucește din nou cu spatele către mine și se reântoarce spre grupul răniților.

             Tăcută, surprinsă, dar deloc speriată pentru mine sau ei îl urmăresc cu privirea pe bărbatul care cu doar câte cuvinte și-o îmbrățișare – accidentală, Ella! Ac-ci-den-ta-lă! – se ocupă de răniți, spunând de-a stânga și dreapta noastră – bine, recunosc. Mai mult a lui – că totul va fi bine și unde trebuie duși răniții grav față de cei accidentați mai ușor.

             Ce naibii? Am aterizat în Rai și nu-mi amintesc să-mi fi pierdut viața?

*****

             Nu am înțeles umanitatea pân-acum, n-am crezut în bunătatea și-onestitatea oamenilor din jur și n-am sperat să existe frumusețea interioară în ei. Nu, decât atunci când viața mi-a scos în cale un om diferit de toți cei pe care-i cunoșteam sau credeam că-i cunosc.

             Zâmbetul ștrengar al unei copile rătăcite între trecut, amintiri, vise deșarte și distruse de complicații și coincidențe m-au blocat între realitate și iluzii. Asta în timp ce viața și conștiința m-au împins mereu de l-a spate spre a nu mă opri niciodată din visat. Căci ce e omul fără vise? Ce poate fi dacă nu are dorințe, dacă nu trăiește? Ce e fericirea?

             Cu zâmbetul pe buze, închid jurnaul și mă ridic în picioare începând să pășesc către fereastra noii mele camele, a noului meu început. Sunt departe acum. De casă, familie, trecut, tot ceia ce mă lega de evenimentele tragice ale unei copilării petrecute prin spitale. Deși nu am înțeles dacă Angel m-ajută pentru că vrea și nu pentru a demonstra ceva cuiva, totuși am ales să am încredere în el. L-am simțit sincer, comparativ cu ceilalți și-am știut că pot avea încredere în el. Imediat ce ambulanțele au plecat de l-a locul accidentului grav, am știut că nu am unde să merg. Așa mi-am luat inima în dinți și-am pășit curajoasă către singurul medic ce nu părea a se retrage către mașina personală spre a părăsi locația și astfel, intrând în discuție cu el, spunându-i cine sunt și cerându-i un mic ajutor financiar; Angel m-a surprins prin bunătatea lui spunându-mi că pot veni să locuiesc cu el.

             Și am venit. Sunt aici în ciuda diferențelor ce ne-ar putea lega, sau chiar și-n pofida faptului că țelul propus era cu totul altul, adică părăsirea definitivă a orașului. Însă cum să plec? m-am întrebat după câteva clipe de meditare, privind mulțimea de oameni agitați din jurul meu în momentul accidentului. Ca negăsind un răspuns plauzibil, să risc totul pentru mine și viitorul meu. Astfel, am îndrăznit. Mi-am propus să schimb ceva l-a mine și mi-am făcut curaj să merg către bărbatul tăcut, meditativ și vizibil relaxat din depărtarea locului accidentului ce nu părea deloc a-și dori să plece.

             Zâmbesc amintindu-mi privirea lui l-a momentul propunerii mele de a mă ajuta, iar zâmbetul mi se transformă rapid într-un și mai larg atunci când în minte revin cuvintele lui rostite în ton meditativ: „curând va fi crăciunul, așa că ce moment mai bun pentru a face o faptă bună. Nu?" Dar imediat ce-mi dau seama de ceia ce fac, sau modul în care a spus-o – chiar și meditativ – înțeleg că am greșit. Nu trebuia să mă încred într-un necunoscut și cu atât mai mult n-ar fi trebuit să vin aici.

             Și ce e de făcut acum, la naiba?

             Nimic. Un mare nimic mă-nconjoară și acum, exact ca-n clipa plecării și cu aceiași intensitate cu care m-a urmărit vreme de douăzeci și doi ani. Și deși știu că oricât de mult mi-aș arunca privirea pe tavan, plictisită sau nervoasă, tot nu voi reuși să rezolv nimic. Cel mai probabil voi rămâne aici în continuare, însoțindu-mă l-a fiecare pas, gând și faptă pe care-o voi realiza. Și e așa de greu să știi că nu vei scăpa niciodată...

             Astfel, îngândurată, calculându-mi viitorii pași și acțiuni în această casă nici nu realizez când am ajuns înaintea ferestrei din sticlă, până-n podea ce desparte camera mea de restul curții destul de mari. Dar asta nu mă-mpiedică să fiu aici, sau să-nțeleg ce-am făcut. Așa că o deschid curajoasă și pășesc dincolo de ea, trăgând cu nesaț aer în piept. Amintirea plecării de acasă, a libertății mele și-a momentelor mele de respiro din acel loc mă lovește dur în față, ca un bumerang, iar eu realizez că dacă voi continua în acest ritm o să ajung foarte curând în a face aceleași comparații ca atunci. Și nu vreau asta. Așa că-mi scutur cu rapiditate capul de idei, gânduri, planuri și alte scenete imposibile înaintând către mica balustradă din față. Admir priveliștea liniștită, însă înfrigurată a acestui moment și cumva reușesc din nou a mă cufunda în același abis de capcane, gânduri și idei despre trecut. Ca din moment ce sunt atât de aborsbită de acestea, să nu conștientizez nici măcar secunda-n care ușa camerei s-a deschis, iar numele meu a fost strigat.

        — Bănuiesc că e un obicei să nu răspunzi, nu-i așa? aud brusc, în secunda-n care cineva mi-a atins umărul drept forțându-mă să tresar panicată.

             Asta a spus vocea lui, o recunosc dintr-o mie deja, așa că mă răsucesc rapid pe călcâie lovindu-mă dur de-aceiași privire caldă, primitoare și plină de bunătate cu care m-a și întâmpinat de altfel. Astfel că, deși vizibil forțat aleg totuși să-i zâmbesc înapoi înghițindu-mi frica în sec în timp ce aleg să fiu eu. Nu cineva fals, prefăcut ori ipocrit.

        — Nu, răspund vizibil rușinată, coborându-mi privirea. Doar că eu..., încerc să-mi continui ideea, însă sunt total luată prin surprindere.

             Gestul lui de a mi se apropia cu un pas, milimetrizând astfel distanța fizică dintre noi, îmi provoacă inima să pulseze mai rapid sângele în artere asta-n timp ce conștiința mea își amintește rapid clipele datorită cărora am ajuns eu l-a concluzia că cel mai bine mi-ar fi dac-aș fugi. Astfel că, îi simt mâna caldă – surprinzător, căci ale mele sunt sloi de gheață deja – ridicându-mi bărbia pentru a-i întâlni privirea.

        — Nu ai de ce să te rușinezi, Alma! exclamă atât de șoptit, încât abia dacă-l pot auzi.

             E ca și când i-aș citi propoziția pe buzele cărnoase, atât de roșii din cauza frigului și-așa de pline încât ar putea ademeni orice fată să guste din ele. Dar aleg în schimb să-mi scutur rapid capul de cele gândite, expriând cu forță aerul adunat în plămâni ca-n secunda în care să-l reprivesc în ochi, să știu că nu am greșit deloc.

             În mod cert, am făcut una din cele mai bune alegeri din viața mea!

        — Îmi pare..., zic încercând să mă scuz ca o nebună, însă înainte de a o face suntem întrerupți de tonul telefonului lui.

             Ochii lui căprui alunecă rapid spre aparatul mobil din buzunarul gecii sale din blug, apoi face un pas în spate și mă privește scurt cu zâmbetul vizibil forțat pe buze, retrăgându-se mai apoi către ieșire. Și-l urmăresc atentă cum răspunde l-a apel, discutând destul de dur cu oricine ar fi dincolo de rețea, astfel demonstrându-mi nu doar că e un medic bun – așa cum și văzusem deja – dar și ideea că poate fi și strict în orice privință, dacă i se cere asta.

             Restul zilei decurge normal, sau cât mai aproape de-o normalitate obișnuită mie în sensul că aflu destul de rapid și ce voia Angel. Căci imediat ce a părăsit camera mea, în urma sa a venit o femeie de vârsta a doua care mi-a cerut să cobor l-a masă. Și acolo, surprinzător sau nu, am avut parte de o nouă surpriză în viața mea. Atmosfera de aproape sărbătoare, arată ca și când ar aștepta sosirea mai rapidă a crăciunului. Activitățile din restul zilei – l-a care nu m-am putut abține să nu particip – ne-au adus pe toți mult mai aproape de această sărbătoare frumoasă, iar eu am înțeles pentru o primă dată ce-nseamnă de fapt să ai o familie.

             Eu nu am avut-o niciodată chiar dacă lângă mine au fost din punct de vedere fizic ambii părinți. Nu am simțit niciodată însemnătatea acestei sărbători chiar dacă eram mereu împrună și n-am știut niciodată ce-nseamnă să ai o familie oricât de mult i-am avut în jurul meu pe amândoi. Dar nu le-am spus-o nicicând și nu pentru că nu am simțit lipsurile acestea, ci deoarece mereu i-am simțit pe ei reticenți, impulsivi și chiar nervoși în ceia ce mă privește.

             Însă păstrarea tăcerii, din nou nu e tocmai un punct forte pentru mine. Conștientizez asta acum, chiar mai bine decât înainte. Din acest motiv și poate că am ales atât de impulsiv – cumva – tot ce mi s-a întâmplat, chiar dacă eu nu sunt deloc o fire impulsivă. Poate destinul avea deja alte planuri în ceea ce mă privește. Cred că viața mea aștepta doar un impuls pentru a începe. Sau, evenimentele din trecutul meu au fost mult prea tragice ca să lase loc vieții mele să se desfășoare sub umbra presiunilor lor.

             La naiba, nu știu!

             Acum, privind înapoi și contemplând asupra situațiilor de-atunci, conștientizez mai bine totul. Eram naivă, dar m-am schimbat și-am devenit mai puternică decât o stâncă. Am fost slabă din punct de vedere emoțional și-am permis tuturor să se joace cum vor cu sentimentele mele, iar acum sunt o cu totul alta. Nimeni și nimic nu mă mai poate distruge așa cum, poate, a făcut-o deja sau ar fi făcut-o în continuare.

             Ca zâmbind, să-mi strâng pumnii în jurul trupului promițându-mi să continui a merge pe acest drum nou descoperit care mi-a adus liniștea și bucuria de a trăi, înapoi. Însă în secunda în care mă așez pe pat spre a mă acoperi cu plapuma groasă și-a stinge lumina pentru somn, telefonul de pe noptieră începe să sune din ce în ce mai mult, iar eu știu.

             La naiba, cred că am fost găsită! Ce voi face eu, acum?