Zorii zilei se lovesc puternic de fereastra înghețată, lăsând picurii reci ai ceții să se scurgă precum apa de ploaie peste geamul camerei mele. Alarma enervant de puternică – despre al cărei volum am uitat per complet – mă trezește ca din morți, iar eu tresar panicată, amintindu-mi planul făcut cu o seară în urmă.

             Voi pleca atât de silențios, încât va fi de parcă nici n-aș fi locuit aici. Și astfel, nu-mi voi obține doar libertatea de a alege, viața și viitorul înapoi; ci voi reuși cumva să fac mai multe pentru mine decât aș fi reușit, sau nu, să realizez stând aici. Deci da, am luat cea mai bună decizie pentru mine, din ultimii ani și nu am nici un regret în această privință.

             Astfel, cobor grăbită l-a marginea patului ignorând frigul care-mi îngheață până și sângele în vene, apoi scot rapid geanta-n care am strâns totul aseară. Curajoasă și pregătită inclusiv să stau față-n față cu ei, îmi aleg de pe scaun ținuta obișnuită de zi și-mi îmbrac geaca lungă până la genunchi, scoțându-mi de sub pat cizmele negre și pufoase pe care le voi purta în drumul meu spre libertate.

             Știu că nu a fost o decizie din impuls, pentru că nu sunt o impulsivă. La fel cum am cunoștințe și de faptul c-odată plecată nu voi întâlni în cale doar zâmbete, fericire și liniște. Nu. Viața mă va testa mai mult și mai greu decât oricând pân-acum. Dar sunt pregătită, voi sta dreaptă și mândră-n fața oricărui lucru ce mă va-ntâmpina pe viitor și voi ști când să mă opresc în calea pericolelor.

             Astfel, o dată ce sunt gata de plecare și pregătită de orice îmi va apărea în cale, mai privesc o dată camera mea micuță simțind cum lacrimile reci mi se vor aduna ușor-ușor în ochi forțându-mă să mă opresc. Și cum nu vreau să plâng, să mai plâng vreodată aici, mă răsucesc rapid pe călcâie și-ncep să-mi măresc pașii către ieșire. Apăs sigură pe mine mânerul deschizând ușa, apoi mă strecor cu grijă afară profitând de faptul că nu m-a observat nimeni.

             Pașii crezuți a fi nesiguri, devin din ce în ce mai apăsați pe podeaua casei, iar eu strâng mânerul genții continuând să-mi blochez lacrimile și suferința din a-și face simțite prezența în ochii și sufletul meu. Sunt mai puternică de-atât, îmi repet continuu în minte și-apoi cobor treptele având grijă să nu provoc nici cel mai zgomot posibil. Ca ajunsă jos – într-un final – să oftez scurt, continuându-mi rapid drumul către libertatea aflată dincolo de acele uși duble.

             Împing cu zâmbetul pe buze ușile ce mă despart de libertate, simțind cum aerul rece al iernii mă lovește cu forță în piept. Dar nu-mi pasă, pentru că nu mă pot opri din a gândi că în sfârșit sunt liberă. Într-un final am reușit să fac ceia ce mi-am propus. Așa că-mi închid scurt ochii și m-aplec după mânerul genții spre a o ridica, dar imediat ce piciorul meu stâng se apropie milimetric de cimentul podulețului scării casei, totul se oprește.

             Timpul a înghețat, inima mea a devenit congelată, iar suflul mi s-a oprit. La naiba, încep să mă simt de parc-aș fi moartă, dar în viață-n același timp! Așa că, stând ca o stană din piatră ce privește același punct inexistent și-are mâna dreaptă ocupată, însă pe stânga întinsă; privesc goliciunea aerului rece de-afară nemaisimțind nimic. Nici puritatea lui și nici simul libertății mele mult visate, dorite și imaginate o noapte întreagă.

             La naiba!

       — Doar nu aveai de gând să pleci fără să-ți iei rămas bun, nu? spune rapid o voce din spatele meu, pe care-o recunosc ca aparținându-i ei. Femeii care mi-a dat naștere.

             Și-abia atunci îmi simt inima repornindu-se ca melodiile de la radio atunci când se ia lumina, sufletul reântorcându-mi-se parcă înapoi în corp, asta în timp ce-n gâtul meu a început o luptă acerbă între vocea care vrea să-și ia rămas bun și conștiința din timpanele mele care-mi rulă nebunește să nu o fac. Să pășesc și să părăsesc o dată pentru totdeauna casa aceasta care tot ce mi-a adus în afară de viața pentru care-i voi fi veșnic recunoscătoare mamei mele, nu mi-a dăruit nimic.

             Și aș vrea să mă întorc spre ea să-i spun regretele mele, să simt că suntem din nou cele mai bune prietene. Dar cum să fac asta? Cum, când tot ceia ce e în mintea mea în afară de țipetele și certurile lor, este absorbit de-un hău imens de-ntuneric, frici și iad. Și lupt. Simt cum voința mea devine mai puternică decât dorința de-a pleca acum, așa că-mi simt trupul răsucindu-mi-se încet pe călcâie, chiar dacă emoțional e ca și când aș vedea totul de l-a distanță. Și privesc cum pământul din care mi-a fost sculptat corpul o privește pe mama, l-a fel de tăcut, trist, îngândurat și plin de amărăciune ca și sufletul.

             Dar îmi dau rapid două palme mintal și-mi simt sufletul reintrând în corp, conștiința mea tăcând subit l-a fel ca și vocea ce urla l-a unison cu ea. Acum dețin controlul. Sunt aici, prezentă înaintea lor și-a mamei mele și știu ce am de făcut. Așa că-mi adun gândurile pierdute în întuneric și strâng mânerul genții în jurul meu, simțindu-mi linia fină a sprâncenelor devenind curbată, nesigură și ușor deranjată de prezența ei aici. Deși încă nu sunt sigură că-i cunosc realul motiv pentru care e în fața mea, acum.

        — Poate, aleg să răspund cu jumătate de glas, știind foarte bine că nu are rost să mă explic sau să-i explic ei de ce fac asta.

             Și deși aproape că-mi simt unghiile rănindu-mi podul palmelor și-mi imaginez sprâncenele rupându-mi-se din atâta încruntare, totuși nu mă opresc. Nu mă pot opri din a mă holba prcatic la femeia ce mi-a dat viață, în mintea mea și-naintea ochilor mei derulându-se ca un disc stricat filmele trecutului petrcut împreună.

             Eram cele mai bune prietene. Ne povesteam totul, sau cel puțin asta cred că făcea și ea. Dar când am descoperit adevărul despre moartea fratelui meu și-am aflat adevăratul motiv pentru care el s-a stins, furia îmi reumple mințile deja agitate cu focul puterii ei acerbe și simt cum pierd din nou controlul. Dar mă voi abține de l-a comentarii și nu-i voi arăta ce simt de fapt. Astfel că, imediat ce simt cum reâncep să dețin controlul asupra trupului meu, chiar și-n procentaje mici, o fixez cu privirea și-mi încrucișez brațele la piept.

             Și-o observ privindu-mă atât de ciudat, încât aproape aș zice că-i voi lipsi. Sau că mă va încuraja în decizia aceasta, un alt lucru total eronat în ceia ce-o privește și asta deoarece știu că niciodată nu mă va ajuta să fac ceva cu viața mea. La fel ca el, chiar și ea a uitat că are o fiică. Sau, în cazul de față mai are un copil cu care încă împărțea locuința, viața și destinul acesta crud

        — Nu faci nimic greșit, fiica mea! spune brusc, rupând cu rapiditate contactul vizual în timp ce-și coboară privirea în podea.

             S-a rușinat? Foarte bine, nici nu știam că cunoaște acest sentiment oribil pe care eu l-am avut vreme de mai bine de douăzeci de ani.Se teme să mă privească în ochi? Excelent, din nou. se pare că e umană până l-a urmă. Știe ce vreau să fac? Cu atât mai bine. Să nu îndrăznească a mă opri, pentru că atunci va cunoaște și ea explozia de sentimente care m-a încercat atâta timp. Și nu o spun ca să-i pară rău, sau c-aș regreta vreo clipă felul în care gândesc, persoana în care m-am transformat ori faptele pe care-am ajuns să le comit. Nu. O spun doar pentru că așa e, o simt. Aici, adânc în sufletul meu, precum o piatră uriașă și grea ce-mi împiedică respirația. Și simt că dacă nu fac ceva să scap de ea, abia atunci mă voi sufoca cu adevărat. Nu acum, încercând să plec, să salvez bucățica de suflet ce mi-a mai rămas.

       — Știu, răspund forțând-o să mă privească.

             Și abia acum, după rostirea acestui cuvânt, privirea ei se ridică în ochii mei lăsându-mă să descopăr din nou acea căldură și iubire care mi-a lipsit atât de mult în ultimul timp Și mă agăț de asta, ca de ultima șansă la viață, ultimul meu gând posibil de a reuși reazlizând că nu totul e așa cum credeam. Nu toți au devenit cum mintea mea i-a imaginat. Sau, poate că nu toți au curajul și să admită că au greșit sau că vor să redevenim cine eram.

             Apoi, fix în secunda-n care mă pregătesc să continui, să-i spun că îmi va lipsi, c-o iubesc enorm și că nu voi uita niciodată tot ce a făcut pentru mine, ceva se schimbă în interiorul meu. Amintirile cu ea spunându-mi că m-a salvat și că nu merit nimic din ce am, îmi întunecă cu rapiditate mințile, iar eu cedez sub greutatea cuvintelor ei din capul meu. Și-mi văd conștiința privindu-mă de la depărtare, aproape aplaudând într-un ton ironic tăcerea și supunerea mea, de parcă ea nu ar face parte din mine. Sau, ca și când ea ar ști cel mai bine ce trebuie să fac, iar eu nu.

        — Îmi pare rău, mamă! exclam totuși cu jumătate de glas, nemaidorindu-mi să spun nimic și înerc să părăsesc o dată pentru totdeauna casa asta.

             Așa că mă răsucecs rapid pe călcâie și fără să mai spun un cuvânt pășesc dincolo de tocul ușii trăgând cu forță aerul rece al iernii în piept. Și deși mă lovesc puternic de răceala anotimpului alb, totuși suport atingerea sa înghețată care-mi face pielea să se încrețească până și l-a gândul că voi pleca nu doar că îmi este frig deja.

             Astfel că imediat ce mă văd în afara casei care nu-mi mai amintește nimic frumos din trecut, îmi strâng pumnii în jurul mânerului și-ncep să fac pași din ce în ce mai mari și siguri către ceia ce ochii mei văd pentru moment ca unică salvare. Da, am lăsat-o pe mama acolo de una singură. Da, pot fi catalogată ca o fiică rea, dar ambițioasă. De asemenea accept orice cuvânt împotriva faptei mele, însă ce nu pot admite sub nici o formă și nici accepta prea ușor este un cuvânt adus împotriva mamei mele.

             Chiar dacă nu mi-a dăruit tot ceia ce alte fete de vârsta mea au primit de la părinții lor, oricât de mult a greșit față de mine și frații mei și-orice s-ar întâmpla de acum încolo, știu că are și va avea mereu un sens, iar eu îmi iubesc mama mai presus de frica mea față de-un viitor ca cel pe care sunt sigură că tata mi l-a desenat deja. Și sunt sigură de faptul că oricât ar regreta mama plecarea mea, oricum ar fi încercat să mă oprească – fiindcă știu c-acesta avea să fie scopul ei – și orice ar fi făcut pentru mine, nu s-ar fi împlinit.

             Viața nu mai e de multă vreme ceia ce ea cunoaște, iar trecutul a dispărut de mult timp din mintea mea pentru că eu am ales să-l ucid. L-am distrus făcându-i imaginile cioburi, însă nu am reușit niciodată să-l eredic definitiv. Și astfel, conștientiez că oricât de departe aș pleca, oriunde voi merge și-orice mi s-ar întâmpla, trecutul mă va urmări mereu.

             Lipsa emoțiilor mi-a pietrificat inima, iar simpatia față de tot ce mă-nconjoară s-a stins precum flăcările din sobă, iarna când încetezi să mai bagi un lemn înăuntru și-astfel se reinstalează starea de frig. Deși am părăsit casa părintească, nu văd nimic înaintea mea și nu am nici un scop, nici o țintă unde s-ajung în viitorul apropiat. Mintea mi-e goală decât un pahar ce zace plictisit pe masă întru așteptarea umplerii sale, iar inima mi-e ca de gheață.

             Și totuși știu. Nimic bun nu mă așteaptă dincolo de acea poartă închisă din fier forjat, nimeni nu m-ar primi cu brațele deschise și probabil niciodată n-o să reușesc a mă întoarce înapoi la ceia ce eu și sora mea – sunt sigură – am considerat mereu până astăzi, că aceasta este casa noastră. Căci deși știu că fac aceiași greșeală ca și ea prin practic fuga mea de trecut, familie și casă, totuși simt că fapta mea nu va rămâne nerăsplătită.

            Eu nu voi ajunge în iad pentru un lucru atât de mic precum alegerea propriului viitor. Nu?