Odinioară, poveștile începeau cu „A fost o dată ca niciodată...". Dar acum? Ce s-a schimbat acum, de nimic nu mai începe așa și nu se mai sfârșește precum acele povești idilice în care binele învingea răul, iar adevărul îngenunchea minciuna?

             În acest prezent plin de minciuni, trădări, falsitate și ură; totul a căpătat un alt sens. Copiii nu mai sunt copii, ci cresc mai repede și au cunoștințele unor adulți. Adulții au devenit copii care-și doresc libertatea și anii copilăriei lor înapoi. Ca-n ceia ce privește viața însăși, totul să aibă alte sensuri, înțelesuri și culori noi față de toate celelalte de până acum.

             Tristă, închid jurnalul datorat țipetelor ce se aud de la bucătărie până-n camera mea și oftez scurt. Ei se ceartă din nou, iar eu iarăși va trebui să îi despart. Mă-ntreb oare până când va dura totul? Ce fel de joc îndeplinesc părinții mei, de nu se împacă deloc în privința regulamentului?

             Îmi arunc scurt ochii peste cap, apoi introduc micul jurnal în veșnicul său ascunziș situat în noptiera din camera mea și îmi îndrept încetișor pașii pe covor către ieșire. Căci știu, oricât de mult aș vrea, m-aș abține sau aș încerca măcar să nu intervin în dicuțiile lor; totul va fi mereu în zadar. Și între cine să mă împart? Cum să mă împart între părinții mei, când ei oricum nu mă aud, nu m-ascultă și nu-nțeleg nimic din ceea ce le spun?

             Uneori îmi doresc să nu fiu aici, alteori vreau să nu mă fi născut, iar câteodată, rareori ce-i drept, îmi doresc ca viața mea să se oprească în secunda-n care țipetele lor se fac auzite până sus. Însă nu se va întâmpla nici unul din aceste lucruri. Știu, pentru că dorințele nu se îndeplinesc niciodată.

             Astfel că, pesimistă ca-ntotdeauna îmi măresc pașii pe holul mare al căsuței modeste în care locuim, transformându-i încet-încet în alergat. Apoi cobor treptele de la etaj două câte două, ca ajunsă la parter acolo unde e bucătăria, să-i pot auzi acoperind cu liniștea lor întreaga casă.

             Au tăcut, într-un final. Însă ceva îmi spune că această silențiozitate nu e tocmai cea mai potrivită, cât reprezentația liniștii de dinaintea furtunii, Așa că apăs dur mânerul alb al ușii pe care-o deschid încet și-mi introduc capul înăuntru, privindu-i pe amândoi. Stau față-n față în capetele opuse ale mesei de patru persoane și nici măcar nu se privesc. Ba chiar la auzul scârțâitului enervant provocat de toc, ochii primăvăratici ai mamei să fixeze ușa și-apoi intrusa care și-a făcut apariția pe ea. Și-o privesc în acei ochi inexpresivi ca-ntotdeauna, neputând nici acum a o înțelege pe deplin. Uneori vrea să o cred, alteori pare că n-o interesează părerea mea, iar în alte cazuri se comportă ca și când m-ar urâ din adâncul sufletului ei. Oare care e adevărata ta față, mamă?

             Așa că-mi scutur rapid capul de ideile nebune ce-mi traversează mintea deja confuză și-ncerc să nu las să se observe rușinea care mi-a cuprins mie trupul la remarca faptului că îi văd privindu-mă cu dezgust. Același pe care mi l-au arătat mereu, încă din clipa reântoarcerii acasă după mulți ani petrecuți în spital.

             Și-mi afișez rapid cel mai convingător, fals, dar totuși prefăcut zâmbet din câte dețin. Apoi îmi îndrept spatele mândră și înghițind în sec, încep să pășesc spre interiorul bucătăriei chiar și-n ciuda privirilor intense pe care părinții mei le aruncă precum săgețile de foc ce-mi ard inima.

             Deși credeam că nu mai simt nimic, totuși am senzația că pe interior totul e în flăcări, conștiința urlându-mi în timpane un singur lucru și anume faptul că trebuie să mă opresc. Înainte de a-i opri pe ei din a mă mai răni astfel, cu priviri intense și pline de dezamăgire, ură și dispreț; trebuie să mă împiedic pe mine să-mi mai pese.

             Dar cum s-o fac? Cum, când e așa de greu?

       — Stai pe loc! strigă vocea amețită de aburii alcoolului ce-i aparține tatei.

             Bărbatul din capul din dreapta al mesei situată lângă fereastră, ce are în față două pahare din sticlă pe jumătate goale și care cel mai probabil conțin alcool. Așa că-nțepenesc, simțindu-mi picioarele lipindu-se parcă de podeaua din lemn a casei noastre modeste fără a mai avea puterea de a se desprinde de aceasta pentru a continua să meargă.

             O senzație de frică absolută pe care mi-a transmis-o mereu și cu care ne-a tratat pe toți în ciuda faptului că noi îi eram copii, iar el tatăl nostru. Și chiar dacă-mi simt gura umplându-mi-se cu salivă, totuși nu pot face nimic s-o înghit, sau să uit momentele în care cureaua lui neagră, lucioasă, se lipea dur și fără milă de trupurile noastre.

             Deci da. Dacă m-ar întreba cineva vreodată care e cea mai urâtă amintire a mea? atunci asta e clar doar una dintre ele.

             Dar aleg din nou să-mi ignor emoțiile agățându-mă de ceea ce am ajuns să cunosc și numesc curaj, știind că l-a finalul zilei nici mâna lui nu va mai agăța cureaua aceia ce stă ca amintire nu doar în memoria mea, ci și-n unul din cuierele din casă; dar nici eu nu voi mai tăcea înaintea lui.

            Gata. Mi-a ajuns cu atâta frică!

       — Ce cauți aici, spune coborând nivelul vocii sale abia reușind să vorbească din cauza aburilor alcoolului care-i inundă gura, ce vrei? întreabă l-a final, de parcă nu ar mai avea forța să țipe.

             Și-atunci, cumva destinului i se face milă de mine – tind să cred – căci îmi simt gâtul prinzând viață în timp ce eu reușesc să-nghit saliva ce mi-a inundat gura și-mi ridic curajoasă privirea pierdută printre amintiri, durere și lacrimi în ochii verzi, îmbătrâniți ai bărbatului de peste optzeci de kilograme din fața mea.

             Nu-l cunosc și simt ca și când el ar fi intrusul din casa noastră, nu eu. De fapt, nu-l recunosc. Căci de cunoscut, îmi amintesc cu exactitate cine e și-n cine s-a transformat din vina băuturii. Dar îmi scutur capul de ideile nebune și-ncep a înainta din nou chiar și-n ciuda avertismentului lui, strângându-mi pumnii pe lângă corp în timp ce-ncerc să-i evit privirea pe cât posibil.

             Însă nu pot. Cumva, a reușit în toți acești ani să-mi schimbe fiecare percepție despre viață, oameni, familie și el. Când copilul din mine își dorea o casă, a primit un vaccin. Când mi-am dorit o viață normală și obișnuită ca a oricărui copil, am primit boala care mi-a transformat restul zilelor într-un război acerb între dorința de a trăi și cea de-a muri. Și atunci când adolescenta din mine a început să viseze la vremurile-n care medicamentația mea se va sfârși, el a venit cu loviturile de curea și repetarea unei fraze care mi-a rămas întipărită-n memorie ca pe-un disc: „Nu ești și nu vei fi niciodată bună de nimic!"

             Dar nu a fost deloc așa. Chiar dacă nu am plecat ca alți copii de vârsta mea să cunosc lumea, oricât de mult aș fi stat închisă între patru pereți parcă blestemați să mă sugrume și-oricât aș fi luptat să scap din strânsoarea de-a nu reuși; totuși am făcut-o. Astăzi, oricât de urât, dur, fără milă și cu o doză uriașă de dispreț în privire s-ar uita l-a mine; totuși eu sunt puternică. Îi voi demonstra lui și mamei, că de fapt cea despre care repetau că e bolnavă cu capul și multe alte zvonuri nefondate; e mai puternică chiar și decât ei doi l-a un loc.

       — Nimic, răspund printre buze, prinzând un oarecare curaj. Am venit doar să beau un pahar cu apă, reiau apoi și-mi îndrept timid pașii către sticla cu apă, turnând conținutul acesteia într-un pahar din plastic.

            Și-oricât de mult le-aș simți privirile ațintindu-mă cu nepăsare, nu mă interesează și nici afectează acest lucru. Nu așa cum obișnuia s-o facă, sau în modul în care-ar trebui. Las apoi sticla jos, la piciorul mesei. Îmi iau paharul și-l ridic către buze, dar din cauza senzației ciudate pe care privirile lor mi-o transmit, mă răsucesc rapid pe călcâie și-ncep să părăsesc încet bucătăria cu scopul de a merge în camera mea.

             Și-mi simt sufletul tremurând de teama de-a nu putea schimba nimic în viața mea, inima plângând de dorul fraților mei și conștiința lovindu-mă mereu cu amintirea vocii lui spunându-mi că sunt o inutilă. Și poate sunt. Dar, cel puțin nu eu stau încojurată de bețivi, alcool și nici nu mă ridic împotriva familiei pentru toate acestea.

             Așa că-mi înghit următorul rând de lacrimi ce-ndrăznesc a se face simțite în ochii mei, repetându-mi că fac ceea ce trebuie și continui să pășesc către ieșire. Apăs sigură pe mine mânerul alb al ușii pe care-o împing ușor, căci realizez că nu am închis-o când am venit aici, apoi părăsesc bucătăria. Ca simțind că voi pierde într-un final războiul dintre conștiință și inimă, lacrimi și dorința nebună de-a le opri, să urc grăbită treptele către camera mea având grijă ca la fiecare zece secunde să expir zgomotos aerul din plămâni. Un lucru pe care l-am tot exersat de-a lungul anilor și ce m-a ajutat enorm să mă mențin puternică, c-o voință din fier și de neclintit în luarea deciziilor importante pentru viitorul meu. Și ajunsă sus, să-mping ușa cu podul palmelor reci asemeni unui râu înghțat, intrând panicată înăuntru. Vocile din capul meu se-nmulțesc și ele, iar frica crezută estompată de-a lungul anilor reânvie l-a cote inimaginabile, reamintindu-mi două aspecte. Primul, să nu mă mai încred niciodată în ideea c-am distrus-o și al doilea, că nu voi reuși de fapt niciodată să scap de ea.

             Și-mi ridic mâinile l-a cap, acoperindu-mi urechile de parc-aș putea astfel s-acopăr și-acele voci. Dar mă lovesc continuu de iluzia conștiinței care-mi râde-n față pentru faptul că-mi arată că nu pot schimba adevărul. Și adevărul e că nu pot schimba trecutul, dar nici opri vocile lui.

             În ce s-a transformat viața mea? Cum am ajuns aici?

             Naivă, îmi imaginez că totul se va termina și m-agăț de iluzia aceasta pentru a opri orice încercare a trecutului de a mă-ngenunchia înaintea lui. Apoi îmi deschid ochii fixând un punct l-a fel de inexistent pe covor, ridicându-mi privirea spre peretele alb și-ncep să caut în mintea mea iluzia de a nu ceda. Vreau să nu cedez în fața neputinței de a schimba adevărul și am nevoie ca trecutul să fie uitat.Dar cum să fac asta? Cred că o să am nevoie de ajutor pentru asta!

             Însă niciodată nu va fi uitat, pentru că noi oamenii nu avem puterea de a-l uita. Nu complet, așa cum ar trebui. Dar, în același timp e și ciudat. Pentru că dacă l-am uita, atunci el nu doar că se va ascunde într-un sertăraș al minții noastre apărând în cele mai proaste momente spre a ne reaminti cine suntem la bază, dar ne va și urmări la fiecare pas spre a ne lovi puternic cu amintirile ce-ar trebui uitate o dată cu el. Îmi trag nasul după o așa analiză amănunțită a evenimentelor, apoi încerc să mă ridic în picioare. Dar cumva soarta, trecutul dorit a fi uitat ori poate doar frica de a nu rămâne o inaptă așa cum mă vede el; mă-mpiedică să-mi simt dorința din picioarele care vor a se ridica și eșuez lamentabil. Abisul cuvintelor lui reci mă-nghite din nou, iar eu îmi privesc neputincioasă sufletul pierzând răboiul dintre voință și neputință.

             Sunt o inaptă? Am devenit cine spune tata că am fost întotdeauna? Sau totul e doar o scenă proastă de teatru, care-mi amintește cum să nu fiu?

             Așa că-mi scutur iarăși capul de-ntrebările fără răspuns și-ncerc să-mi adun cumva gândurile rătăcite printre calcule, scenarii și ipoteze. Apoi, simțind că prind curajul și voința de care am nevoie, încep să-ncerc din nou să mă ridic singură. Așa cum am făcut-o mereu, așa cum nu m-au văzut ei niciodată și cum nici n-o să mă vadă alții.Sunt puternică prin esența mea, nu prin voința lor de a mă fi salvat. Am devenit femeie prin voința de a trăi și-a o lua mereu de l-a început, nu datorită lor și-a tratamentelor lor asupra mea. Și lupt cu trecutul câștigând mereu teren înaintea lui, datorită mie. Nu lor, cei care dacă ar fi avut vreo forță sau putere, atunci ne-ar fi ucis pe toți. Nu doar pe fratele pe care l-am privit neputincioși stingându-se datorită băuturii de care el nu se poate lăsa și din vina neputinței de a se opune unui astfel de caracter a celei pe care eu astăzi încă o numesc mamă. Și sunt sigură că dacă sora mea ar fi aici, atunci și ea ar numi-o încă l-a fel.

             Astfel că, amintindu-mi trecutul și cine am devenit datorită lui, îmi adun cumva toate forțele necesare să nu mă las călcată-n picioare de viață ca strângându-mi pumnii pe covorul plușat de jos să-mi ridic fundul îndreptându-mi încet spatele apoi să fixez rapid peretele alb și-acoperit de un tablou vechi cu o familie de călăreți fugari. Eu știu cine sunt și-am devenit. Dar ei își amintesc? Mai știu ceva despre ei sau mine?

             Nu prea cred. La naiba!

             Picături reci și umede se formează în colțurile ochilor mei, iar eu le șterg grăbită folosindu-mă de mânecile pulovărului mov pe care-l port. Și atunci conștientizez ce am de făcut. Doar eu contez, de fapt în această viață. Voi m-ați învățat asta, mamă și tată. Dacă nu lupt eu pentru mine, atunci nimeni nu o va face vreodată. Așa că asta voi și face. O să lupt pentru mine, viitorul meu și viața mea. Și dacă acest lucru înseamnă să plec și eu l-a fel ca sora mea, atunci asta voi face.

             Promit!

             Spunându-mi asta, mă răsucesc rapid pe căclâie îndreptându-mi pașii spre scaunul din dreapta mea pe care-l ridic cu o mână și-l aduc cât mai aproape de șifonierul uriaș și plin de haine. Încep apoi să îmi aleg cele mai importante lucruri, acestea fiind câteva tricouri, pantaloni scurți, pulovărele, geci, bustiere și-ncălățămintea și-așa puțină pe care o am, îndesându-le apoi într-o geantă pe care-am luat-o de deasupra acestuia.

             Scrutez din priviri camera și-mprejurimile spre a nu fi observată de nimeni, apoi introduc geanta sub pat și mă apropii încet de ușă. Frica de a nu fi fost văzută făcând toate astea, pulsându-mi la dublu sângele prin artere. Îmi simt inima aproape de gât deja, dar nu-mi pasă. Tot ce știu și-aud în timpane, e că fac ceia ce e corect. Și cad pe lângă ușa albă și pătată de timp, încercând să liniștesc bătăile nebune ale inimii mele.

             Dar în secunda-n care pașii cuiva se-aud de pe hol, îmi simt inima oprindu-se cu rapiditate din continuatul pulsațiilor sale, devenind ca din gheață. Și cu toate acestea, cumva trupul meu se-agață rapid de iluzia unei puteri invizibile căci reușesc să mă ridic rapid în picioare, reușind aproape – alergând – să mă-mpiedic în propriile picioare către patul din cameră. Locul unde urc grăbită și m-acopăr cu plapuma grea, observându-mi propriile resprații sacadate și rapide de parc-aș fi venit de la maraton.

             La naiba, trebuie să-ncetez să mă mai comport așa!