Mă uit în oglinda retrovizoare și o văd pe Sienna cum se apropie. Intră în mașină toată un zâmbet și mă privește cu niște ochi mari. Buzele-i dezvăluiau o dantură perfectă și nu puteam decât să mă umplu de energia pe care o transmitea. Îi fac semn spre centură, iar ea și-o pune râzând.

        — Ce e cu veselia asta? o întreb eu.

        Pornesc mașina și radioul totodată, lăsând o muzică înceată și liniștitoare în fundalul glasurilor noastre.

        — Îmi place să te văd așa.

        Mă întorc spre ea confuz, preț de doar câteva secunde, apoi revin cu privirea spre drum. Era straniu de liber. Câte o mașină pe ici-colo, luând-o fiecare într-o direcție opusă celorlalte. Însă nu mă deranja, chiar uram aglomerația și era mult mai bine să merg fără nicio grijă.

         — Așa... Atyl, continuă ea.

        Rămân surprins și nu-mi dau seama dacă e din cauza vorbelor ei sau din cauza privirii blânde pe care mi-o oferă. Știu cât de mult își iubește fratele, iar faptul că mă acceptă în familie îmi face inima să tresare haotic de fericire. Nu am avut niciun dubiu în privința ei, fiindcă, deși este încă o copilă, are o gândire extrem de matură, care-i permite să vadă lucrurile exact cum trebuie văzute. De asta apreciez că nu m-a șters din ecuație, fiindcă aș fi întors oricum toată matematica pe dos ca să ajung cu plus lângă Atyl.

        Îmi mut privirea de pe ea, cu un mic zâmbet în colțul gurii, și las liniștea să ne învăluie. Curând ajungem la liceu, iar după ce parchez mașina pe locul meu, o luăm fiecare pe drumul său. Azi nu aveam ore cu clasa ei, deci urma să ne vedem doar la finalul zilei ca să o duc acasă. Merg pe coridor, încercând să ignor privirile curioase care mi se aruncau. Nu aveam idee dacă erau puși la curent în legătură cu relația mea cu Atyl sau doar erau uimiți să mă vadă după atât de mult timp. Indiferent de motiv, trec pe lângă ei cu bărbia ridicată, fără să-mi pese unde le era purtată mintea.

Până la urmă, singura persoană în fața căreia trebuie să mă explic sunt eu însumi.

        Bine... poate și Atyl ar fi adăugat pe listă. Doar să mă privească și i-aș povesti până și cel mai mic detaliu făcut într-o zi. Nu am cum să fiu stăpân pe mine când sunt cu el. Iar asta e ce ador cel mai mult, deoarece mereu am control asupra mea și era timpul să-l pierd în fața cuiva.

        Ajung în cancelarie, iar câteva capete se întorc spre mine și mă întâmpină cu o înclinare a capului sau cu un salut abia șoptit. Singurul care vine spre mine cu un zâmbet uriaș pe față e Marko, vechiul meu prieten, pe care l-am cam neglijat odată cu apariția lui Atyl.

        — Te-a mâncat pământul sau ceva? râde el și mă bate prietenește pe spate.

        Nu pământul, dar altcineva da.

        — Am hibernat și eu o vreme, doar ce m-am trezit. Ia-mă ușor, chicotesc eu.

        — La cât de mult iubești somnul, te-aș crede să dormi atâtea săptămâni.

        Îi dau una peste ceafă și mă îndepărtez râzând cu gândul de a-mi lua agenda pentru a pleca la clasă. Mai verific o dată unde trebuie să mă îndrept și îmi iau rămas bun de la Marko printr-o mișcare banală a mâinii. Deja simt că am o stare mai bună după doar câteva vorbe cu el. Omul ăsta din trei cuvinte, patru sunt o prostie. Posibil de asta suntem și prieteni.

        Intru frumos în încăpere, unde elevii imediat se opresc din ce făceau și se întorc bănci. Mă salută lung, iar eu le răspund cu un zâmbet, rugându-i să se așeze. Pentru că era o clasă mai mică, le dau doar să citească o lecție de o pagină și să scoată câteva idei principale. Îmi fac de lucru între timp pe telefon și ajung să vorbesc cu doamna Zahia prin mesaje. Am învățat-o în urmă cu un an, cum să umble pe telefon, și încă o bate puțin tehnologia. Reușește totuși să-mi trimită o poză cam neclară cu cei doi câini, care stăteau cuibăriți unul lângă altul, și îi răspund cu o inima. Abia aștept să merg să-i revăd. Recunosc că am neglijat totul în ultimul timp, însă am noroc că doamna Zahia m-a înțeles perfect și nu m-a stresat. Ba chiar mi-a spus să-mi iau tot timpul din lume că sunt tânăr și e frumos să fii îndrăgostit. Uneori nu-i pot mulțumii îndeajuns pentru tot binele pe care-l face pentru mine. E un dar de la Dumnezeu.

Gândurile îmi sunt întrerupte de o notificare de la Atyl, iar imediat inima își accelerează viteza. Intru în mesaje și-mi mușc buza de jos când citesc ce mi-a scris.

"Ce bine îți stă în hainele mele!"

Crede-mă, sunt de aceeași părere. Nu m-aș mai despărți de ele până nu s-ar întoarce din călătorie. Posibil nici după...

"Parcă mi-ar sta mai bine fără, tu ce zici?"

Arunc o privire la elevi și simt cum mi se roșesc obraji când mă gândesc la ce discutăm noi prin mesaje. Însă cum ar spune Atyl cu rânjetul ăla arogant pe care îl ador: unde ar mai fi distracția?

"Hmm, nu știu sincer. Trimite-mi poză și te anunț după ce-mi place mai mult. :))"

Îmi abțin zâmbetul ce intenționează să iasă și continui jocul pe care l-am pornit cu speranța ca va apărea pe ușa asta și va face tot ce vrea cu mine. Nu în fața copiilor, totuși.

"Incitantă propunere, însă am nevoie de ceva în schimb."

"Și ce îți trece prin minte?"

Îmi ling buzele și continui cu colțul gurii ridicat ușor în sus.

"Tu."